„Pe Planetă sîntem frați, da’ mai frați cu alți croați”
De ce iubim Croația? E cumva ca noi și, pe de altă parte, nu-i tocmai ca noi. Desigur, alături de majoritatea compatrioților, am ținut cu ea în finală. Nu pen’ că are o președintă bună, chiar bună, după evaluarea noastră, deși gusturile rămîn mereu discutabile. Românii – adică noi, românii – s-au identificat mai abitir cu Croația. Au ținut cu o țară mică, post-comunistă, aflată mereu la răscrucea marilor imperii. La fel de bine, în finală, puteam să ținem cu Franța, la gagnante. Avem atîtea chestii care ne leagă. Întreaga noastră cultură de la Paris se trage. D’alde Pogba, Kanté, Matuidi sau Mbappé – toți de la Rîm ne tragem! Sîntem feciori de gali și de romani, respectiv, de daci și de romani! Ei bine, chibiții români nu și-au asumat latinitatea și francofilia, s-au chitit să țină cu Croația. În meciul dintre rațiune și simțire, Franța-Croația, noi și ai noștri am pariat pe suflet. Și, ca de obicei, am pierdut în finală. De ce? De fraieri ce sîntem! Și pentru că (iarăși, normal în Balcani) am avut ghinion.
Croația n-a fost fraieră în finală, cînd era deja dincolo de capătul puterilor. A fost fraieră în toate meciurile din fazele eliminatorii, din optimi pînă-n semifinale. La valoarea și la pregătirea lor, băieții lu’ nea Zlatko puteau să treacă fluierînd pe lîngă Danemarca, Rusia, Anglia – fără prelungiri, fără unșpe metri, fără nimic, ceac-pac. Așa, osteniți inutil, au ajuns în finala cu Franța naționalistă a lui Deschamps și, mai departe, știm cu toții (4-2) ce s-a întîmplat. Dintr-un autogol și un unșpe metri întîmplător, spiritul cartezian și-a construit drumul spre al doilea titlu mondial. Varane și Umtiti, stîlpii apărării, urmașii lui Descartes și ai lui Voltaire, au fost garanții acestui nou succes. Vom mai comenta, poate, despre Franța, că sîntem franco-fani de peste 150 de ani. Nouă, totuși, aici, în Balcani, ni se rupe. Hai, mai dă-o-n spume de rațiune!
De ce au ținut atîția români cu croații? Păi, pen’ că i-au identificat cu mari luptători – o virtute care, să recunoaștem, nu ne stă neapărat în fire. În același timp, ne considerăm aidoma lor – foarte talentați, dar mereu asupriți de, ghilimele, Occidentul Civilizat. Mai corect, ca să scăpăm de o grijă, ar fi să-i urîm pe croați. Sînt ăia care ne-au eliminat la Mondialul din ’98, ultimul – Suker, din penalty. A fost o fază discutabilă (nici gînd de sistemul VAR pe vremea aia!), deci nu-i mai urîm pe croați. Dimpotrivă, ca tot românu’, îi iubim. Modrici, pe bună dreptate, este jucătorul Campionatului Mondial. Despre acest Campionat Mondial, frumos, vom mai vorbi, poate, pînă nu ne luăm cu al nostru. Pe moment, ca patrioți, adresăm un cald îndemn fotbalului de pe ale noastre meleaguri.
Dă-ne, Doamne, deșteptăciunea franțuzului și vitejia croatului, căci astfel vom izbîndi! Hai, băieți, hai că se poate! Hai România! Amin.