La şapte ore de condus de Bucureşti se află cea mai verde dintre insulele greceşti, Thassos, un loc unde românii cu Passat, cu iPhone şi cu rate la bancă în franci elveţieni vin să mănînce gyros şi să asculte hiturile lui Costi Ioniţă. Insula e plină de istorie, de pini, de cicade şi de ţărani din Dolj care poartă ochelari cu oglindă, tricouri rulate pe burtă şi înfulecă pe stradă tot ceea ce le-ar putea ţine de foame pînă la Crăciun. Dacă n-ai bani să mergi în Myconos, în Corfu sau în Skyatos, aici e locul.
Pensiunile sînt ieftine, sardinele nu mai vechi de o zi, retsina are acelaşi gust de sulfiţi ca în staţiunile-emblemă, iar toxiinfecţiile alimentare te costă ceva mai puţin ca la Neptun. Practic, cu 50 de euro pe zi îţi poţi caza familia într-o cameră cu un număr decent de miriapozi pe metrul pătrat şi o poţi hrăni spiritual cu buzuki într-o tavernă în care meniul e scris în română, pe înţelesul tuturor meltenilor din Teleorman, adică cu greşeli de ortografie. Clima n-are moarte, cu condiţia să nu stai la soare dincolo de standardele cancerului de piele. Apa e ultramarină şi suficient de transparentă ca să vezi aricii de mare peste care, dacă calci, abia acasă, în spitalul din Reşiţa, scapi de febră. Una peste alta, e frumos. E o frumuseţe imponderabilă, tipic grecească, un amestec de lene şi huzur levantin pentru care merită să traversezi Bulgaria şi să laşi în buzunarele Poliţiei o parte din banii de vacanţă.
Cît despre criză, aici se coace. Ai fi înclinat să crezi, după ce ai văzut la televizor sticle incendiare şi bătăi cu Jandarmeria din Atena, că poporul care a pus moneda euro pe butuci arată semne de căinţă. Aiurea! Plata impozitelor pare să se fi făcut ultima dată pe vremea lui Tucidide. Nicola, cîrciumarul meu preferat, are faţa lui Mastroianni, vocea lui Russel Crowe, statura lui Gary Cooper şi cinci copii cu aceeaşi nevastă. Cîntă la mandolină, pescuieşte, vînează, vorbeşte cinci limbi, glumeşte în româna turistică. E fala şi modelul portului Limenaria. În taverna lui găseşti cei mai rari peşti ai mării şi cea mai bună conversaţie din ţinut. Nimeni nu a găsit însă aici, niciodată, un bon de casă, o factură, o ştampilă sau vreo altă hîrtie de pe urma căreia statul să încaseze un cent. Eroul Thassos-ului e evazionist, braconier şi pluteşte senin într-o dulce prosperitate pe care nimeni, de la Pericle încoace, nu s-a gîndit s-o tulbure. Ralu, o recepţioneră din sat, mi s-a plîns într-o zi că statul i-a cerut din urmă, după cinci ani, un impozit uitat, de 300 de euro. Sinceră şi indignată, mi-a spus: „Nu plătesc. Ce să facă Guvernul cu suma asta? Ca să pui Grecia pe picioare e nevoie de bani mulţi, nu de 300 de euro“.