Pe 21 mai 1821, la vremea amurgului, în tabăra de lîngă București a răsculaților, Tudor ieșise în pragul cortului său și aștepta, cu o mînă în șold, cu cealaltă pe sabie și cu burlanul lui negru pe creștet, următoarea mișcare a destinului. Așa trebuie să-l fi surprins pictorul care ni l-a lăsat pe erou sub formă de tablou. Destinul a stat nemișcat pînă cînd artistul a isprăvit lucrarea, pînă cînd și-a strîns vopselele, și nu s-a arătat decît după ce Vladimirescu a rămas singur-singurel.
La adăpostul întunericului era greu să deslușești fața destinului, dar santinelele care l-au văzut trecînd spre cortul Vladimirescului zic că aducea cu Iordache Olimpiotul însoțit de treizeci de eteriști. Tudor a fost ridicat din sînul armatei sale de olteni trădători, care s-au bucurat ca niște copii că puteau jefui țăranii din Ilfov fără să mai fie pedepsiți.
Asprimea pe care a arătat-o Tudor față de hoți și de dezertori își arăta acum defectele. Eteriștii l-au tîrît pe șeful Revoluției din 1821 prin mijlocul fraților lui de arme, fără ca cineva să miște un deget, altul decît degetul mijlociu agitat în dreptul buzelor țuguiate.
Trădarea a fost înfăptuită de eteriști la îndemnul rușilor, care nu mai aveau încredere în ideea de a lăsa înapoiatul secol XIX la îndemîna ideilor franțuzești. Toți au ieșit prost pînă la urmă, dar nimeni n-a trecut prin caznele Vladimirescului.
Ipsilanti l-a dat pe mîna banditului Caravia, un monstru născut din sîngeroasele obiceiuri balcanice și mort, ca să zicem așa, după studiul suferinței fizice. Într-o hrubă a temniței din Tîrgoviște, Caravia a verificat pe Tudor toate progresele făcute pînă atunci de metalurgie, lăcătușerie, prelucrarea prin așchiere, forjare la cald, debitare, nituire, jupuire și ciopîrțire. El credea că eroul îngropase banii pentru armamentul pandurilor, dar n-a reușit să afle niciodată unde. Cînd Tudor ar fi fost de acord să spună, nu mai avea nici gură și nici urechi ca să audă întrebarea. Așa că banditul Caravia l-a tăiat în bucăți și mai mici și l-a aruncat într-o fîntînă, liniștind astfel istoria care începuse să se îngrijoreze că românii ar putea ieși, în sfîrșit, din convenabila lor apatie.