Am prin preajmă o groază de alegători nehotărîți. Mai mult decît nehotărîți: șovăielnici, bombănitori și schimbători la chip – după chipul și asemănarea politicii –, cum îi stă bine unui intelectual. Ieri întristare, azi bucurie. Ba nu, e invers. Ieri îi întrebai cu cine votează și știau, fără să clipească, azi îi întrebi din nou și răspund diferit. Oamenii ăștia nu-s chiauni, sînt doar nițel prea implicați în trebile cetății. Vor un președinte mișto și de aia li se lipesc ochii de televizor, pe toate posturile, în loc să-și vadă de treabă, cum își văd promoter-ii, ale căror idei și direcții nu se schimbă, nici arse cu fierul roșu al propagandei. Chiar! Aceștia din urmă sînt un bun exemplu de oameni deciși, care știu ce vor. Șovăielnicii mei (care, după unele statistici, ar reprezenta cam 40% din electorat, adică aceia care au de gînd să voteze) sînt ca puii de bibilică sau ca puful de păpădie. Numai ce deschide gura alesul lor, ăla pe care l-au cîntărit cu balanța farmaceutică, și, brusc, le cade cerul în cap.
Au votat de cu iarnă cu Lasconi? Drace, atîtea a dat pe goarnă Elena, că suporterii au început să-și retragă ambasadele. Nu trecea o zi să nu mai vină cu o nouă dumă. Și abia ce au abandonat-o, din primăvară, că iată-i întorcîndu-se la origini (nu sugerez nimic licențios), după ce goarna de partid a sunat retragerea, prin surlele de frunte. Din candidat cu șanse sigure la locul doi și – de ce nu? – taman în vîrf, la Cotroceni, Nicușor pierde teren tot pe trîmbița lui (și a echipei). Probabil că experții își smulg părul albit de pe cap, de la subsuoară și din alte zone, cînd văd că mîna de ajutor care nu spune o poveste dărîmă și această rută. Inabilitatea în comunicare a devenit mai importantă decît comunicarea însăși. Ponta, cu-ale lui coroane, puse una peste alta, cum numai în TikTok găsești, era pe cai mari, spărsese electoratul indecis, pesediștii chitiți și… Și numai așa îmi explic ce, cum, de ce și cînd și-a dat drumul la gură. În culmea succesului, gura a uitat de guru, și s-a hotărît singur și nesilit de nimeni să dea o dumă. Și a dat-o. Nu mă întrebați cum a spurcat scăldătoarea, că e peste puterile mele omenești să prevăd una ca asta, așa că mă mulțumesc să zic. Chiar dacă nu a inundat vreodată malul românesc (și am motive să cred că nu a făcut-o), declarația asta i-a aruncat în aer cel puțin 50% din voturi. Și, a naibii consecință, cine a răsărit din spuma mării? Crin. Doamne, ce trăsură, ce galerie, ce onoruri au urmat făcăturii cu dosarul de Securitate! Așa un ajutor nu găsești decît în povești (n-am găsit altă rimă). Și, taman cînd a încălecat calul alb al turului II, a glăsuit și Crin. Ce? Ceva cules cu acribie tot din puțul gîndirii. Cică „aș face ca în China, i-aș împușca pe stadion“. Săracu’ Vadim, mort, mort, da’ umpik de orgasm tot a avut. Cine să bănuiască un admirator atît de decis, atît de energic, atît de treaz dintr-un partid „pro-european“?
Așa că – revin – amicii mei cad sistematic, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă, în borcanul cu melancolie. Nu se mai hotărăsc odată pe cine să bage în urnă.
Și nu pot să nu mă gîndesc: oare nu ar fi mai bine să li se taie limba candidaților? Tăcerea e ca mierea. Și dacă tăceau, filosofi rămîneau. La Cotroceni, birjar!