În 1984, Mircea Nedelciu m-a luat deoparte, misterios:
– Florin, vrei să vezi un pictor mai altfel?
Voiam. Am pornit agale, era iarnă, seara cădea repede. Băusem, așa cum se cuvine, oarece, de pe aragazul portabil pe care-l adăposteam în subsolul rece al editurii. Dar ce e un pahar, ce sînt două pahare, ce mama dracului sînt trei pahare de vin fiert în România deceniului nouă? Vă spun eu: aperitiv! De la Cartea Românească pînă la Biserica Amzei era o palmă de loc. Iar din piață pînă-n așezămîntul Brătianu, o palmă.
Așa l-am cunoscut pe Ion Dumitriu, pictorul, și atelierul lui micuț, îngust ca un hol. Am intrat cu neîncredere, că am oroare de artiștii geniali. E o rasă nesuferită. Din fericire, Ion nu era genial, era doar prietenos. Cînd îi intrau oamenii în „casă”, lăsa orice și încerca să te cunoască. Ne-a legat o prietenie strașnică. Acolo ne strîngeam șiruri-șiruri de scriitori, pictori și aventurieri. Unde te duci? La Dumitriu. Și, oricît de încruntat ai fi fost, te luminai: nuci, mere și – de ce nu? – o țuică ușoară, de Galați. Ion era un om foarte discret și își acoperea întotdeauna tablourile la care lucra. Mai am încă poze înghesuite cu oamenii care-i treceau pragul. Dar cine n-a fost acolo? De la MHS la Gabriela Adameșteanu, la Bedros Horasangian, la Gheorghe Iova. Dacă nu îl știai pe Ion, nici nu merita să trăiești. La un pahar de orice, ciugulind fructele, legumind băutura, vorbeam și vorbeam pînă cădea noaptea. Estetică, bancuri, istorie, pățanii – asta cam pînă după jumătatea lui ’89, cînd convorbirile au luat, hotărît lucru, o periculoasă turnură politică. Miroseam schimbarea, chiar dacă nu știam dacă ori cînd o să vie. Era aerul epocii, duhnea a catrință a schimbării, dar de unde să știi ce te așteaptă? De unde să bănuiești că se va schimba lumea? Lipsea un Soros enigmatic, subteran și omnipotent.
Acum era, din nou, iarnă. 1 decembrie 1989. Am urcat, abțiguit bine și sprijinit de Alexandru Vlad, la atelierul lui Ion. Înăuntru, puzderie. Mircea Nedelciu tocmai explica, într-o liniște religioasă, cum avea să fie lumea de mîine. Oamenii care nu se implicaseră politic pînă atunci aveau să rămînă, în continuare, pe dinafară. N-ai jucat că ăia, nu o să te scoată nici o mîndruleană politică la horă. M-am burzuluit. De ce, că vrei tu? Chiar așa? Adică de aia am murit noi în decembrie? (Glumesc, aveam să murim nițel mai tîrziu.) Calm, Mircea a explicat mai departe. Din cauza refuzului politic, oamenii se deprofesionalizaseră, nu mai aveau relații, nu mai știau mersul instituțiilor sau al fabricilor. Nu cunoșteau comerțul exterior. Cei care aveau să vină erau tot cei care veniseră și pînă atunci. Dacă o să se schimbe ceva, la guvernare va veni eșalonul doi, ieșind din umbră. M-am supărat tare pe Nedelciu. Iar după 22 decembrie, și mai tare.
Doar acum, cînd văd eșalonul doi, eșalonul trei răspîndite plenar la toate palierele, mă prind, cu jale, ce fraier am fost!