Cînd a început războiul din Cecenia, pe vremea ţarului democraţiei ruseşti, Elţîn, preşedintele dansator, un expert occidental în conflictele din zonă a spus că dacă vrem să pricepem ce se întîmplă în ţărişoara aceea ar trebui să citim Hagi Murad.
Contele Tolstoi a scris acest mic roman – sau nuvelă mai lungă – cu puţin înainte să moară. În tinereţe, cînd s-a înrolat în armată a fost trimis în Cecenia ca simplu soldat, pentru ţar şi Maica Rusia. Hagi Murad, una dintre căpeteniile caucazienilor nesupuşi, mai avea un an de trăit cînd contele-soldat a ajuns acolo. Tolstoi i-a păstrat povestea nescrisă pînă în ultimii lui ani de viaţă. N-a apucat s-o vadă publicată.
În limbajul de azi, la 1851 în Cecenia erau şi rebeli, dar şi colaboraţionişti, fiindcă, luptîndu-se între ei, caucazienii nu ezitau să treacă de partea ţarului pentru a-şi înfrînge adversarii. Hagi Murad care era în conflict cu Şamil, alt lider cecen, se dă cu ruşii. E invitat ca un soi de curiozitate pe la balurile oficialităţilor. E tratat cu politeţe, doamnele vorbesc despre el, dar neîmplînzitului cecen i se pare că e ţinut ca o pasăre în colivie. Ruşii, care sînt păţiţi cu cecenii, îl privesc mai mult ca pe un prizonier de lux decît ca pe un aliat şi încearcă să-l domesticească. Stă el cît stă printre ei pînă cînd se lămureşte că sîngele apă nu se face şi că ruşii nu vor să-l ajute pe el să-i vină de hac lui Şamil, ci încearcă să-i pună pe amîndoi cu botul pe labe. Şi se întoarce împotriva proaspeţilor săi aliaţi, într-o luptă inegală în care e ucis. Micul roman începe cu descrierea unui ciulin tătăresc retezat cu coasa, pe cîmp. Floarea aproape că a căzut, dar se mai ţine încăpăţînată şi mîndră de tulpina ei ţepoasă.
Hagi Murad e nimerit de mai multe gloanţe, înainte de a pica, dar şi mort pare că vrea să continue lupta, cu o semeţie de om liber pe care nici un glonţ nu o poate răpune. În final, Tolstoi se întoarce la ciulinul tătăresc retezat de coasă, care se încăpăţînează să reziste, ca şi cum lovitura n-ar fi făcut altceva decît să-i pună încăpăţînarea la încercare.
Mulţi ani după ce am citit Hagi Murad m-am gîndit că Tolstoi i-a păstrat povestea cecenului pentru momentul cînd el însuşi a început să simtă apropierea coasei. Sau, cine ştie, poate că uitase de ea, dar şi-a amintit-o cînd presimţirea morţii l-a făcut să retrăiască propria lui semeţie din tinereţe şi i-a trezit, pentru ultima oară, dorinţa de a nu se lăsa înfrînt, încît după aceea a plecat de acasă, în bejenie.