Un tînăr homosexual, să-i zicem Tommaso, se pregăteşte să iasă intempestiv din dulap, dar fratele său, Antonio, i-o ia înainte la un dineu cu scîrţ ca-n Festen şi miză antreprenorială vagă, ca la noi, latinii.
Anunţul îi provoacă tatălui un infarct pe bază de prejudecăţi şi genul acela de nevroză prin care ţi se pare că tot oraşul rîde de tine din cauză că eşti o persoană respectabilă şi ai un fiu care preferă sexul anal în loc să fluiere, clasic, după turistele americane în Roma − tot ce poate fi mai grav la un italiano vero de vîrstă mijlocie, în afară de a avea doi fii care o ard pe invers (due finocchi). Ca să vă faceţi o idee: nevroza asta e exprimată cinematografic printr-un montaj alert cu feţe de oameni care se uită-n cameră şi rîd.
Aţi ghicit: nu e Almodóvar. E un turc pe nume Ferzan Ozpetek, la fel de openly gay, cu antecedente decente, premiate de nişte jurii perfect heterosexuale (Hamam, La fate ignoranti). Dar cu apucături tandre şi foarte umaniste, culminînd cu coma diabetică (nu glumesc: un personaj se sinucide mîncînd prăjituri) − un stil efeminat şi sensibil, care poate fi rezumat printr-o expresie favorită a lui Cătălin Botezatu: „Am înţeles ce înseamnă dragostea“. Fiind vorba despre o comedie (plus drama, plus romance), pe o temă de actualitate (homosexualul care este, dar căruia îi e teamă să fie din cauza societăţii homofobe în care trăim), mi-am luat inima-n dinţi, sperînd că voi rîde mai mult ca la Burlacul.
Ei bine, unii spun că Mine vaganti* are un haz nebun. Eu zic că n-are. Stereotipurile sînt amuzante doar atunci cînd faci mişto de ele. Or, turcul e nepermis de nesărat pentru un homosexual. În poze poartă cămăşi albe, ca un director de vînzări de la Fiat. Iar în Mine vaganti − tradus corect în engleză (Loose Cannons) şi perfect inept în română (Cine zice, ăla este!) − face tot ce s-a făcut pe tema asta şi doar corect, meşteşugăreşte. Face umor (gay) ca francezii, filmează ca italienii (ca Tornatore, mai exact) şi e la fel de indubitabil în mesaj („Fii aşa cum eşti şi vei fi fericit!“) ca un regizor de la Hollywood căruia producătorii i-au îndesat în fund şapte clauze de accesibilitate. La final, toată lumea se împacă cu toată lumea, cu sine şi cu ideea de homosexualitate. Iar asta nu e comedie, e propagandă.
Dragoş Vasile
* Italia, 2010. Regia: Ferzan Ozpetek. Cu: Riccardo Scamarcio, Nicole Grimaudo, Alessandro Preziosi etc.
Dacă doriţi să recomand
1) Kick-Ass (SUA, Anglia, 2010; Regia: Matthew Vaughn. La HBO − sîmbătă, 16 iulie, ora 2,40. Pur şi simplu, cel mai bun film cu supereroi din ultimii (aici completaţi voi) ani. Nu intru în subiect, nu stric nici o surpriză − mă adresez celor care încă nu l-au văzut. Pe ceilalţi îi întreb ce părere au despre Scott Pilgrim vs. the World şi dacă cred că putem combate eficient tot răul din lume.
2) The Apartment/Apartamentul (SUA, 1960; Regia: Billy Wilder). La România Cultural − duminică, 17 iulie, ora 22,30. Povestea clasică a unui funcţionar care-şi pune la dispoziţie apartamentul pentru tăvălelile şefilor, în vederea unei promovări. O ipoteză actuală şi foarte sexy, dac-am avea cu toţii de la ce job să pornim.
3) Sjećaš li se Dolly Bell?/Ce mai ştii de Dolly Bell? (Iran, 2000; Regia: Emir Kusturica). La Cinemax − duminică, 17 iulie, ora 16,35. E aur curat, ce să vă zic mai mult?