Tema e gravă, dar oamenii se joacă. Crulic – drumul spre dincolo e un remarcabil documentar animat în care se-ntîmplă tot ce le-a dat artiştilor prin cap. Animaţie 2D şi 3D, colaje, stop-motion şi motion graphics, desen peste fotografie, desen de mînă, acuarelă, you name it. Iar joaca asta atent orchestrată de-a desenatul are, dincolo de spectacolul demonstrativ („De ce-aţi făcut asta?“ – „Pentru că putem!“), ceva molipsitor de tonic şi reconfortant. Ca zîmbetul şugubăţ al lui Ronaldinho după ce inventa un gol de la 35 de metri.
Filmul începe perfect, într-o tonalitate tragi-comică, schiţînd copilăria lui Crulic, narată de el înşuşi (vocea e a lui Vlad Ivanov; scenariul – al Ancăi Damian). În caz că, pînă acum, numele nu v-a spus nimic, permiteţi-mi să vă reîmprospătez memoria. Claudiu Crulic e tînărul acela din Dorohoi plecat la muncă în Polonia, acuzat de un furt pe care nu l-a comis, apoi încarcerat la Cracovia şi abandonat de familie, de Dumnezeu şi de ineptele autorităţi române, care i-au ignorat apelurile disperate. Mai exact, era. Protestînd împotriva injustiţiei şi a sistemului penitenciar polonez, abrutizat de birocraţie şi de obsesia corectitudinii profesionale, Crulic a intrat în greva foamei. După trei luni, în ianuarie 2008, a murit într-un spital, din pricina unei absurde pleurezii. Avea glicemia 0 şi o greutate de 30 de kilograme.
Pe parcurs, comicul se rarefiază, asemeni lui Crulic însuşi, iar densitatea poeziei (melodramei, după alte standarde) creşte. Spre sfîrşit, din personaj rămîne un contur fragil, minimal, ca şi cînd animatorii şi-ar fi epuizat şi ei resursele. Rîsul îţi stă în gît, vorba regizoarei, şi te trezeşti nutrind nişte sentimente ciudate faţă de cîteva linii negre, ghemuite pe ecran. Pentru a ne reaminti că, totuşi, e vorba despre oameni şi instituţii, pe genericul de final sînt inserate cîteva fragmente din emisiunile de ştiri, apoi momentul în care ministrul de Externe din acea vreme, Adrian Cioroianu, şi-a anunţat demisia, în urma mediatizării cazului.
Crulic – drumul spre dincolo* ar fi putut fi o docu-dramă leşinată sau un documentar isteric, à la Michael Moore, despre diplomaţia românească. Anca Damian a ales să realizeze primul lungmetraj românesc de animaţie din ultimii 20 de ani. I-a ieşit un documentar ingenios şi curajos, al cărui colaj de tehnici serveşte impecabil scenariul şi genul în sine. Cînd va apărea DVD-ul, vă dau de ştire şi-apoi am să-l aşez pe raftul întîi cu animaţii, lîngă Waltz with Bashir şi Persepolis.