Preafericitul Iustin Moisescu strălucește între patriarhii comuniști ca o turlă de biserică între lame de buldozer. De departe cel mai școlit, mai inteligent și mai precaut dintre toți, și-a întemeiat cariera atît pe teologie, cît și pe oportunism, într-un amestec fără de care spectaculoasa demolare a lăcașelor de cult din anii ’80 ar fi rămas doar un vis neîmplinit de-al lui Ceaușescu.
S-a născut în județul Argeș în 1910. În 1922, la 12 ani, e dat la Seminarul orfanilor de război din Cîmpulung Muscel și e lăsat acolo pînă la 20 de ani. Copilul, adolescentul și apoi tînărul Iustin descoperă nu atît adevărul evanghelic, cît propria iscusință de a jongla cu el. Își uimește profesorii cu memoria și hărnicia sa, le smulge admirația și calificativul maxim și atrage atenția patriarhului Miron Cristea. Pe atunci, Biserica avea puterea de a preface viața unui seminarist sîrguincios pe calapodul de succes al basmului Cenușăreasa. Ca dovadă, Moisescu e trimis la Universitatea din Atena, unde vreme de patru ani îl întoarce pe Iisus Hristos pe toate părțile și își ia licența în teologie cu ștampila „Magna cum laude“. Acesta e doar începutul. Miron Cristea îl trimite apoi pentru doi ani la Facultatea de Teologie romano-catolică din Strasbourg, apoi iarăși la Universitatea din Atena pentru desăvîrșirea întru Domnul a doctoratului, pe care Academia de Științe a Greciei îl premiază.
De aici încolo, Iustin Moisescu începe o nebunească activitate didactică, publicistică și scriitoricească în cel puțin șase limbi, între care latina, greaca veche și nouă, franceza și polona. Predă la București, Varșovia, Atena, Iași, Suceava și Cernăuți, scrie studii și exegeze, traduce din autori creștini, publică articole în revistele de religie și invadează piața gîndirii ortodoxe cu teze și idei care lipsiseră cu desăvîrșire teologiei românești. E atît de prolific, încît Iorga însuși, care scria o carte pe lună, devine îngrijorat.
Între timp, Iustin Moisescu nu lasă spiritul vremii să treacă pe lîngă el degeaba și se înscrie la legionari cu patosul și ambiția tinereții. Așa îl și dibuie comuniștii după 1945 și, în loc să-l arunce în pușcăriile de exterminare, îl păstrează pentru opera de înnoire a omului. Un teolog atît de citit era, după buna lor socoteală, cît se poate de potrivit să ducă la bun sfîrșit scopurile unei religii sociale violente, care îl lichidase, în urmă cu treizeci de ani, pe însuși Dumnezeu.
Așa că, în 1956, dintr-o dată, fără să fie preot, fără să fie monah, fără nici o altă calificare bisericească, Iustin Moisescu începe să urce în ierarhia BOR, propulsat de motoarele laice ale Securității. E trecut peste noapte prin toate fazele metamorfozei ortodoxe, avansat la excepțional mitropolit de Sibiu și, un an mai tîrziu, uns mitropolit al Moldovei. Partidul și Securitatea îi fac pîrtia necesară, iar Moisescu le întoarce favorul, punîndu-și la lucru teama, vorbele și relațiile internaționale.
Nu s-ar zice că în Iustin Moisescu nu s-a dat o luptă interioară, căci opera lui clericală rămîne duală: ca mitropolit al Moldovei a construit 70 de biserici, dar ca patriarh a ajutat la dărîmarea unui număr dublu. A reparat mănăstiri, a organizat case parohiale, a înființat seminarii și peste zece muzee bisericești, smulgînd bani mai întîi de la Gheorghiu-Dej, apoi de la Ceaușescu. Însă, după ce Partidul l-a făcut patriarh, din 1977, Moisescu s-a pliat pe politica demolatoare a lui Ceaușescu așa cum s-au pliat apostolii pe învățătura lui Iisus. Între faptele sale învecinate cu lucrările Satanei se pot număra atît dispariția mănăstirii Văcărești, cît și încarcerarea preotului Calciu-Dumitreasa, care protesta împotriva raderii lăcașurilor creștine.
Patriarhul Iustin Moisescu a murit în 1986, luînd cu el în mormînt ordinul „23 August“, clasa I, contractul negru făcut cu Securitatea și blestemele preoților adevărați.