Coincidență sau nu – mai degrabă nu! –, tocmai cînd Curtea Constituțională a respins cu toate voturile posibile reclamația lui Nicușor Dan împotriva proiectului de lege pentru combaterea anumitor aspecte ale antisemitismului și interzicerea organizațiilor legionare al deputatului Silviu Vexler, în revista România literară apare un fragment din volumul ce stă să apară, Meserii nerecomandate femeilor, al Gabrielei Adameșteanu.
Fragmentul, intitulat „Riscurile tăinuirii“, reia discuțiile de la începutul anilor ’90 despre relația lui Mircea Eliade cu partidul legionar Garda de Fier, din 1935 și de mai tîrziu cu legionarii. În 1991, unii comentatori erau de părere că nu era momentul pentru o discuție despre „afacerea Eliade“.
Moartea lui Eliade și asasinarea lui Ioan Petru Culianu, discipolul istoricului religiilor, au lăsat lucrurile și mai încurcate decît erau. Culianu, care primise amenințări cu moartea cu o săptămînă înainte de a fi fost ucis, îi încredințase unui coleg de catedră dosarul cu „cele zece sau douăsprezece articole incriminate sau incriminabile“ publicate de Eliade în anii ’30. Dosarul avea să ajungă în cele din urmă la Bruce Lincoln, „urmașul lui Culianu la Divinity School“, care după ce l-a ținut 15 ani la sertar, l-a aruncat la gunoi. Ulterior, același Bruce Lincoln avea să publice o carte despre afacerea Eliade, Secrete, minciuni și consecințe.
Gabriela Adameșteanu constată că textul lui Lincoln e plin de confuzii și că mai conține și o ipoteză rocambolescă despre asasinarea lui Culianu. Anume că soția lui Eliade, Christinel, ar fi fost vinovată moral de crima căreia i-a căzut victimă Culianu, fiindcă s-ar fi plîns de el în cercuri legionare. De fapt, nici autorul acestei ipoteze nu ia în serios această pistă; în concluzia ei, Bruce Licoln scrie: „Nu a apărut nici o dovadă concretă care să o lege direct pe doamna Eliade de crimă“. Ceea ce e sigur e că soția lui Eliade n-a părut deloc afectată de moartea lui Culianu. În textul ei, Gabriela Adameșteanu amintește și reacția de atunci a lui Ion Iliescu: „(Culianu) a primit ce merita“, convinsă fiind că „În ceea ce îi privește pe autorii asasinatului, înclin, așa cum am argumentat mai pe larg în ediția a doua a Anilor romantici, să consider că a existat cel puțin o complicitate cu autoritățile române. La acea vreme, Mihai Caraman, ofițer de Securitate român, care lucrase și cu KGB-ul în anii ’60-’70 și reușise să sustragă importante documente NATO în calitatea sa de diplomat sub acoperire la Paris, tocmai fusese numit de președintele Iliescu să organizeze nou-înființatul Serviciu de Informații Externe (SIE). Asasinarea lui Culianu s-ar putea citi în logica suitei de răzbunări politice, tensiuni etnice și repetate mineriade din cei doi ani (1990-1992), cînd SIE a fost condus de Mihai Caraman, iar Serviciile și armata de Gelu Voican Voiculescu“. Cît despre riscurile tăinuirii, Gabriela Adameșteanu îl citează chiar pe Mircea Eliade care în 1935 scria: „Lucrul tăinuit devine, prin simpla lui tăinuire, primejdios omului și colectivității. Un «păcat» este un fapt grav, desigur. Dar un «păcat» nemărturisit, ținut ascuns, devine un fapt teribil. Forțele magice provocate de actul tăinuirii amenință cu timpul întreaga comunitate“.
S-ar zice că lucrul tăinuit despre care vorbea Eliade produce efecte și azi. Căci după ce reclamația lui a fost respinsă de Curtea Constituțională, Nicușor Dan a anunțat că va retrimite în Parlament proiectul de lege al lui Silviu Vexler pe care îl crede în continuare neconstituțional și sub motivul că legea ar trebui să conțină definiri clare ale fascismului și legionarismului. Numai că, în loc să aducă limpezirea lucrurilor și a poziției sale, cererea lui Nicușor Dan adresată Parlamentului i-a adus acuzații că le-ar căuta în coarne neolegionarilor în anunțata lui încercare de a reduce astfel tensiunile dintre cele două grupuri care se confruntă în ultimul an în România. Adică Nicușor Dan le face ochi dulci celor care nu l-au votat, încît îi scoate din sărite pe alegătorii săi?