Coincidență sau nu – mai degrabă nu! –, tocmai cînd Curtea Constituțională a respins cu toate voturile posibile reclamația lui Nicușor Dan împotriva proiectului de lege pentru combaterea anumitor aspecte ale antisemitismului și interzicerea organizațiilor legionare al deputatului Silviu Vexler, în revista România literară apare un fragment din volumul ce stă să apară, Meserii nerecomandate femeilor, al Gabrielei Adameșteanu.
Fragmentul, intitulat „Riscurile tăinuirii“, reia discuțiile de la începutul anilor ’90 despre relația lui Mircea Eliade cu partidul legionar Garda de Fier, din 1935 și de mai tîrziu cu legionarii. În 1991, unii comentatori erau de părere că nu era momentul pentru o discuție despre „afacerea Eliade“.
Moartea lui Eliade și asasinarea lui Ioan Petru Culianu, discipolul istoricului religiilor, au lăsat lucrurile și mai încurcate decît erau. Culianu, care primise amenințări cu moartea cu o săptămînă înainte de a fi fost ucis, îi încredințase unui coleg de catedră dosarul cu „cele zece sau douăsprezece articole incriminate sau incriminabile“ publicate de Eliade în anii ’30. Dosarul avea să ajungă în cele din urmă la Bruce Lincoln, „urmașul lui Culianu la Divinity School“, care după ce l-a ținut 15 ani la sertar, l-a aruncat la gunoi. Ulterior, același Bruce Lincoln avea să publice o carte despre afacerea Eliade, Secrete, minciuni și consecințe.
Gabriela Adameșteanu constată că textul lui Lincoln e plin de confuzii și că mai conține și o ipoteză rocambolescă despre asasinarea lui Culianu. Anume că soția lui Eliade, Christinel, ar fi fost vinovată moral de crima căreia i-a căzut victimă Culianu, fiindcă s-ar fi plîns de el în cercuri legionare. De fapt, nici autorul acestei ipoteze nu ia în serios această pistă; în concluzia ei, Bruce Licoln scrie: „Nu a apărut nici o dovadă concretă care să o lege direct pe doamna Eliade de crimă“. Ceea ce e sigur e că soția lui Eliade n-a părut deloc afectată de moartea lui Culianu. În textul ei, Gabriela Adameșteanu amintește și reacția de atunci a lui Ion Iliescu: „(Culianu) a primit ce merita“, convinsă fiind că „În ceea ce îi privește pe autorii asasinatului, înclin, așa cum am argumentat mai pe larg în ediția a doua a Anilor romantici, să consider că a existat cel puțin o complicitate cu autoritățile române. La acea vreme, Mihai Caraman, ofițer de Securitate român, care lucrase și cu KGB-ul în anii ’60-’70 și reușise să sustragă importante documente NATO în calitatea sa de diplomat sub acoperire la Paris, tocmai fusese numit de președintele Iliescu să organizeze nou-înființatul Serviciu de Informații Externe (SIE). Asasinarea lui Culianu s-ar putea citi în logica suitei de răzbunări politice, tensiuni etnice și repetate mineriade din cei doi ani (1990-1992), cînd SIE a fost condus de Mihai Caraman, iar Serviciile și armata de Gelu Voican Voiculescu“. Cît despre riscurile tăinuirii, Gabriela Adameșteanu îl citează chiar pe Mircea Eliade care în 1935 scria: „Lucrul tăinuit devine, prin simpla lui tăinuire, primejdios omului și colectivității. Un «păcat» este un fapt grav, desigur. Dar un «păcat» nemărturisit, ținut ascuns, devine un fapt teribil. Forțele magice provocate de actul tăinuirii amenință cu timpul întreaga comunitate“.
S-ar zice că lucrul tăinuit despre care vorbea Eliade produce efecte și azi. Căci după ce reclamația lui a fost respinsă de Curtea Constituțională, Nicușor Dan a anunțat că va retrimite în Parlament proiectul de lege al lui Silviu Vexler pe care îl crede în continuare neconstituțional și sub motivul că legea ar trebui să conțină definiri clare ale fascismului și legionarismului. Numai că, în loc să aducă limpezirea lucrurilor și a poziției sale, cererea lui Nicușor Dan adresată Parlamentului i-a adus acuzații că le-ar căuta în coarne neolegionarilor în anunțata lui încercare de a reduce astfel tensiunile dintre cele două grupuri care se confruntă în ultimul an în România. Adică Nicușor Dan le face ochi dulci celor care nu l-au votat, încît îi scoate din sărite pe alegătorii săi?
5.310 vizualizări
ELIADE JUMULIT DE VIU
Ani in urma am rasfoit o carticica, Nu, de Eugen Ionescu. Este o incercare de critica literara vituperanta, contra unor notabiltati ale zilei, Camil Petrescu, Arghezi, Rebreanu. (Rebreanu care chiar la 20 de ani de cand fugise din Ardeal in Bucuresti, inca vorbea poticnit romaneste.)
Asa deci, Eugen Ionescu il ia in tarbaca si pe vedeta zilei, Mircea Eliade, de altfel ei erau buni amici.
Este ridiculizata in respectiva brosura excursia fals ezoterica a lui Eliade in India, precaritatea literara a romanului Maytrei, mediocritatea demersului asa-zis filosofic al lui Eliade.
Despre legionarismul lui Eliade, el face parte dintre aceia care pentru a-si construi cu truda si migala o cariera academica dupa razboi, s-a dezis vehement de Miscarea Legionara.
Despre George Enescu s-a facut recent un film prost, da’ prost rau de tot despre un compozitor cazut in mediocritate si uitare inca din timpul vietii.
Probabil despre Mircea Eliade, daca s-ar face, ar iesi un film la fel de prost, despre o cariera la fel de mediocra, umflata propagandistic pe timpul lui Ceausescu.
ISTORIA RELIGIILOR – CURS LITOGRAFIAT
Fac. de Teologie – Sibiu – 1981
Pe timpul lui Ceasca, mi-a cazut in mana respectivul curs la facultatii de teologie, era ceea ce se chema la studenti, ‘cuiul’ in sesiunea de anul 2.
Curiozitatea mi-a dat ghies, am pierdut o dupa-amiaza de duminica ca sa-l rasfoiesc. Concluzia a fost ca „Da, dom’le, se face carte serioasa si la Fabrica de popi de la Sibiu”.
Pe nici 300 de pagini, cursul respectiv facea o trecere instructiva, de cultura generala, prin toate religiile, despre ortodoxism, catolicism, miscarile protestante si scurte capitole despre budism, brahmanism, hinduism, etc .
Era fix perioada cand Ceausescu, in pierdere accelerata de credibilitate a cultivat si a dorit apropierea de „legionarii” gen Cioran, Eliade. S-a dat ‘cu voie de la politie’ chiar sa se laude cu spume la gura opera de căpătâi a lui Eliade, Istoria Religiilor.
Care Istorie a Religiilor de Eliade am citit-o si eu, cu mausul. Este foarte asemanatoare cu vechiul curs litografiat, de la Teologie. Adunatura de compilatii meticulos modificate, in rest nimic deosebit, locuri comune descrise in format vag enciclopedic, explicativ, ca pentru un elev de liceu tocilar.
Astfel am devenit eu un anti-Eliadist.
D-na Adameșteanu sa face ca nu pricepe in ce lume am intrat cand face pe misogina ,,nerecomandand” anumite mizerii. Pai daca mizeriile ar fi bune pentru barbati si copii de ce n-ar fi bune si pentru femei? „afacerea Eliade“ sigur ca-i oricand de interes avand in vedere ca Eliade n-a fost ,,un neica-nimeni”. Haideti sa dezbatem ,,afacerea” pe teme pe care le traim deja. Fiind prea suspect ca pana astazi nimeni n-a facut vreo referire la noua religie (new age) care-a prins radacini de ceva vreme in Europa ,,civilizata” si recent si pe aceste meleaguri. Ca doar in ,,occident” Eliade este considerat unul dintre ,,parintii” noii religii. Zic c-ar fi de ajutor dezbaterea ,,afacerii” pentru a intelege si masele cum sta treaba si nu sa ramana numai la apelativul de ,,parinte al religiilor”. Deci sa nu plecam pe fanta-n ,,dezbatere” pe tema ,,a fost sau n-a fost legionar” in timp ce noile etichete sunt lipite peste cele vechi, ,,cei care nu l-au votat pe Nicusor” ajungand ,,neolegionari” majoritatea neintelegend nici macar semnificatia termenului.
Pentru Bustefan, unde l-ați ascultat pe Liviu Rebreanu vorbind ” poticnit românește”?Poate avea un accent ardelenesc ușor detectabil de urechile fine „regățene” dar în înregistrări se înțelege o limbă română fără greșeli și certamente fără poticneli!
Rebreanu si-a facut studiile, liceu si scoala de ofiteri in limba maghiara, de asemenea vorbea bine germana. Limba lui romaneasca vorbita poticnit, (se ghicea ca de fapt gandeste in maghiara), era de notorietate in epoca. Dar Rebreanu ajunsese atat de mare scriitor si castiga asa multi bani din cartile sale incat nu indraznea nimeni sa-i faca observatie. Ajunsese un fel de D-tru Popescu D-zeu din timpul lui ceausescu.
Referinte despre limbajul lui Rebreanu se pot lua din carticica NU de Eugen Ionescu, se gaseste acum si pe net in format pdf. C.T. Popescu de asemenea mentiona asta intr-un interviu, ani in urma. Mai sunt si alte notatii, nu-mi amintesc acum.