Iliescu a murit uitat și semidisprețuit. Moartea sa nu a fost un eveniment decât în treacăt. A fost exagerat și gonflat de o presă care se zbate între telenovelă și moartea rating-ului în zilele caniculare de vară.
Iliescu mort n-a avut nici măcar dimensiunea lui Sergiu Nicolaescu mort.
Iliescu nu a fost urmat de mii de oameni în drumul spre cimitir, nu am văzut istericalele pierderii celui mai crăcănat zâmbet al neamului. A fost totul ieftin, trist și fără glorie, niște lamentări despre „marele politician“ care a fost și, pe lângă toate, jenanta prestație a hoardei de pesediști pe care a îmbogățit-o de-a lungul deceniilor tăcerea lui nea Nelu.
Ziua de doliu național a fost o butaforie, un decor născut fără buget, o închipuită grandoare aplicată acestui eveniment, iar frisoanele useriste sau lacrimile pesediste – tot atâtea încercări de a face bici.
Câteva bule au devenit bășici pe rețelele sociale, iar unii au încercat să explice și să tot explice un lucru altfel vizibil dacă îți luai distanța necesară: Iliescu a murit uitat, de fapt. Cât or fi contribuit și sfintele concedii la această uitare, naiba știe, cert este că fostul președinte și criminal s-a dus în istorie ca o festivitate de la Zilele Comunei Alunișu, acolo unde pe scenă se sparge o cântăreață în figuri, iar în public sunt doi copii și bețivul satului. Nimic glorios, nimic memorabil, un catafalc înconjurat de o țară divizată, împuținată și tot mai ineptă parcă.