Venit dintr-o lume săracă, unde luxul nemuririi de foame era inaccesibil, tânărul Iliescu a gustat cu poftă din antreurile oferite de comunism. Mult lăudații ani ’30, aroganța, elitismul și aproprierea complicată de educație, pentru pleavă, l-au încărcat pe copilul Ion cu elan revoluționar. Voia o schimbare pentru el, în primul rând. S-a apucat de comunism cum s-au apucat Simona Halep, Hagi și Ilie Năstase de sport. Pentru maț, nu pentru neam și țară.
Viitorul i-a surâs. A ajuns ceea ce nu a crezut vreodată, poate doar a visat. Bănuindu-l vrednic, partidul l-a trimis la Moscova, de unde l-a întors om. Om nou. Înzestrat și preparat ideologoic, Ilici a revenit în țara care i-a dat buletin gata să pună în practică toată teoria la care a excelat. Numai că sala nu seamănă întotdeauna cu traseul. Drumul lui, deși previzibil, a fost presărat cu unele greutăți. Nu foarte mari. A fost de toate prin PCR și RSR. Nu vi-l imaginați vreun mare dizident, dacă sunteți mai tineri. L-au pesepsit, în limbajul de azi, cu funcții de CEO cam peste tot. Nu a fost mereu în preajma marilor decizii, dar nici la lopată nu a dat.
Iliescu a încercat să pună în practică tot ceea ce acumulase la Moscova, din prima clipă în care s-a întors în mult iubita glie strămoșească. Și-a început ascensiunea din postura de șef al organizațiilor studențești și secretar general al UTC, iar mai apoi ca ministru pentru probleme legate de tineret. Inteligența naturală, pasiunea pentru sărăcie și aura personală l-au propulsat atât de sus și de repede în rândurile Partidului Comunist Român încât, precum un Icar ce dădea din aripi în văzduhul țării, părea să-i fure din strălucire luceafărului socialismului, Nicolae Ceaușescu.
Intrat într-un conflict mocnit cu liderul suprem, care părea că vrea să întineze nobilele idealuri ale comunismului pur, Ion Iliescu este exilat în Timișoara, acest Chateau d’if al României. Căzut în dizgrație, tânărul Ion nu se pierde cu firea și, precum un Edmond Dantes al socialismului, își suflecă mânecile și începe să-și calculeze pașii, să sape în stâncă. Strateg înnăscut, își calibrează discursul, își extinde rețeaua de relații și influență până în punctul în care, odată apărut momentul prielnic, își va fi putut folosi toate energiile pentru a readuce țara pe drumul natural. Pentru prea multă vreme părea că Ceaușescu deviază de la planul divin, aruncând România din drumul natural al comunismului pur în meandrele unui socialism de cumetrie altoit pe cultul personalității.
Căderea blocului comunist l-a prins pe Ilici copt și uns cu toate alifiile. Tovarășii din est l-au ajutat să ia puterea în România și i-au oferit tot sprijinul pentru a ține țara pe loc. La Moscova se încercau lovituri de stat, se reorganiza imperiul. Timp de aproape șapte ani, Iliescu a așteptat să i se spună ce să facă cu România, doar că șefii lui mai aveau și alte treburi, așa că apăreau lungi perioade cu indecizii și haos. Toate astea ne-au frânat enorm viitorul parcurs european.
Mulți spun că a doua domnie, 2000-2004, a fost una mai luminată, cu un Iliescu schimbat și mai proeuropean. De fapt, a fost perioada în care Iliescu a fost pus să stea la geam de către armata de securiști și de tovarăși care au jumulit cam tot ce se putea jumuli în țara asta. Transformarea lui Iliescu ne-a costat devalizări de întreprinderi și bănci, îmbogățiri uriașe ale hrebenciucilor și dipilor, corupție și sărăcie. Erau vremuri în care nu se construia nimic, doar se fura.
Bilanțul nu-l avantajează deloc pe modestul și înțeleptul președinte Iliescu, așa cum se căznesc unii să-l zugrăvească post-mortem. A fost mereu al altora, dar nu al poporului pe care l-a condus. Cum frumos spunea un amic, pentru tot ce a lăsat Ilici pe acest pământ, cel mai elegant ar fi să-l îngroape în curtea ambasadei Rusiei.