Valentin Petculescu, Vali, era prieten cu Hanibal. De la el a aflat de Junimea. Vali, compozitor și profesor de muzică la „Enescu“. Dădea și meditații la instrument, adică la pian. Meditațiile astea îl plictiseau. Auz fin și memorie exersată, de chițibușar. Mi-a amintit de nu mai știu cîte ori că, în timp ce citea prima oară la cenaclu – poezii –, i-am șoptit cuiva: „Scrie bine tipul!“. Povestea despre cît de dezordonați sînt compozitorii lui nu i se aplica. Dacă n-ar fi existat ordinea, ar fi inventat-o el, cu tot cu instrucțiuni de utilizare. Despre inșii dezordonați ca mine, Vali susținea că își fac singuri viața grea. Cînd pierd vremea căutînd cîte ceva prin casă îi dau dreptate. Mai tîrziu și-a cumpărat o cabană de lemn într-un orășel de munte. A angajat niște meșteri să i-o aranjeze după gustul lui. A stat cu ei minut cu minut și le zicea cum să-și facă treaba. Îi plătea bine, dar, după vreo săptămînă, meșterii i-au spus să caute alții și l-au lăsat cu cabana meremetisită doar pe jumătate. După asta s-a înțeles cu un localnic pe care nu-l iritau instrucțiunile lui. Vali mă ținea la curent cu evoluția lucrărilor, bănuia că noul meșter era cam surd.
Petculescu scria și proză, și teatru, dar și lucrări de armonie muzicală. Mai în vîrstă decît cei mai mulți dintre noi, era leat cu Bedros. Și el, suspicios și despicător al firului în patru: „Auzi, bre, ce-ai vrut să zici cu chestia asta?!“. Bărbat arătos, albit de timpuriu la tîmple și singurul dintre noi care purta pălărie. O știu pe aia neagră, de fetru, cu boruri largi, de artist interbelic. În particular, ne mai întrebam unul pe celălalt cum ne merge cu ulcerul.
Cînd am experimentat pilulele-minune de Tagamet care nu se găseau la farmaciile din România, i-am dat telefon fericit și m-am oferit să-i fac rost și lui. Și-a notat numele medicamentului în agenda lui cu de toate. Apoi m-a întrebat cît costă. Trei sute de lei pe vremea aceea erau ceva bani. Și trebuia să înghiți zilnic cîte o pilulă din astea, chiar dacă nu te mai durea stomacul. Vali a preferat să rămînă la bicarbonat și la pastilele care se găseau la farmacie. Nu din zgîrcenie, ci din mefiența celor care nu cred în minunile nou apărute. De-abia după vreo doi ani mi-a spus, în felul lui, că avusesem dreptate: „Ia durerea, bre, pastila dumitale! O ia cu mîna!“. Eram pe stradă, la Universitate, într-o zi ploioasă de toamnă. Ăsta e anotimpul cînd îi recunoști pe ulceroși după figură. Pe el îl recunoșteai și după punga de plastic transparentă cu care își ferea pălăria de ploaie, ceea ce îi cam strica fasonul. Pe Vali însă îl mulțumea gîndul că, sub punga de plastic, pălăria lui rămînea imaculată.