Gazda mea din Sarajevo, Bistrik, m-a văzut supărat tare și a încercat să mă îmbuneze: „Meehi, nu fi trist! Știu eu cum poți să dregi reportajul, ca să nu te dea afară de la revistă”; m-am dezbursucit pe loc! Din experiență știu că cele mai prețioase ponturi le obții de la localnici, care-s foarte zgârciți cu ele – mai frecvent încearcă să te facă la bani, trimițându-te în magazine secrete, neștiute de turiști (și care, invariabil, aparțin unui amic de-al localnicului).
Am ascultat sfatul lui Bistrik și m-am dus în Franjevacika, am dibuit oleacă, apoi am găsit telecabina (gondola lift, în ciudata engleză a bosniecilor), am plătit suma prea mare de 20 de mărci (moneda locală, cam 10 euro, în banii noștri) și m-am lăsat purtat în sus, spre muntele Trebevici; acolo, după spusele lui Bistrik, urma să găsesc „adevăratul” Oraș-Fantomă.
Un fâs: n-am găsit nimic. Da’ nimic-nimic! Am rămas mut, nu-mi venea să cred: ori nu înțelesesem eu bine, ori Bistrik își bătuse joc de mine ca de hoții de cai. Acolo sus, după ce ieși din clădirea telecabinei (păzită de niște jandarmi fioroși, care te scrutează cu privirea-sfredel a oamenilor cu arme automate), dai de-un mic platou de beton. Atât. M-am uitat și eu ce făceau ceilalți: se uitau în jos la oraș, la Sarajevo, își făceau poze și selfie-uri, fumau cu poftă mare (toți bosniecii fumează foarte mult, Bistrik nu fuma, dar el se pregătea să emigreze în America) și beau cafea din termosuri. Cei care veniseră fără termos cumpărau cafea fierbinte de la o întreprinzătoare, o doamnă tristă care avea o măsuță, un scaun și un aparat mare de făcut cafea („Espressor”? Nu știu, eu nu beau cafea).
M-am fâțâit pe-acolo ca un ou într-o căldare, blestemându-mi zilele, pe Bistrik, Bosnia și cei 10 euro irosiți aiurea. Și cum îmi plângeam eu pe umăr, mi-au căzut ochii pe aparatul de cafea: cum naiba îl cărase întreprinzătoarea până-n vârful muntelui?! Că doar n-o lăsaseră cu el în telecabină, mă lămurisem cât de strictă era paza „obiectivului”; mi s-a aprins beculețul, am luat platoul la amușinat cu temeinicie, și într-adevăr, într-o parte, mascată de boschete și urzici, era o potecă. Am urmat-o cu credință mare (în destinul meu de reporter) și-am nimerit într-o parcare plasată cumva sub platoul de beton, dar complet invizibilă de sus. În parcare erau mașini – desigur, dar și alți întreprinzători: suveniruri, hot-dogs, limonadă, covrigi, acadele, cam asta era marfa. (M-am uitat după kürtöskalács, dar nu erau: iată, deci, că este acolo nișă pentru întreprinzătorii români! Da, români, nu e nici o greșeală.) La capătul parcării, altă potecuță.
Am urmat-o. Cobora prin pădure (pădure bătrână, codru). După vreo jumătate de oră de coborâre țeapănă, poteca se oprea direct într-o tranșee, așa c-am ocolit și-am trecut prin stânga (tranșeea era de fapt un șanț, săpat „din fonduri europene” cum scria pe-o plăcuță, pe unde urma să treacă un cablu electric). Am dat apoi de asfalt și de un fel de Oraș-Fantomă… la mâna a treia.
Când au organizat Olimpiada de Iarnă din 1984, iugoslavii au construit nu numai un cartier greenfield la marginea Sarajevo-ului, ci și un fel de orășel de vile și restaurante pe Trebevici, pe munte; pentru că sportivii și delegațiile aveau nevoie nu numai să doarmă undeva noaptea, dar și de spații „de zi”, când se desfășurau competițiile. Asta era ce vedeam eu acum. Respectivele spații nu erau nicidecum părăsite, dar nici clienți n-aveau. Am fotografiat câteva cupluri de bătrâni foarte pensionari, foarte balcanici, și asta a fost tot. Opt bătrâni sărăcăcios îmbrăcați la zecile de restaurante și vile în pădure? Cam puțin.
(va urma)