Ca și înotul sau ca mersul pe bicicletă, dacă ai învățat gazetăria n-o mai uiți. E drept că depinde și unde o înveți, ca să nu pară altceva decît ar trebui să fie. Răsvan Popescu a deprins-o la BBC în anii ’90, nu la „Ștefan Gheorghiu“, nici la locul de muncă în presa comunistă. Asta se cunoaște și în stilul lui, și în felul în care își tratează subiectele.
Pentru cine nu știe, Răsvan Popescu a devenit gazetar după ce și-a petrecut primii ani ai tinereții în mină, ca inginer geolog care a coborît în subteran, nu care s-a dat miner din vreun birou de la suprafață. Dacă te uiți la biografia lui observi că nu s-a ferit de schimbare. A lucrat și în Televiziunea Română, în agitata perioadă de după Revoluție, apoi a ajuns purtător de cuvînt al guvernului cederist, iar de acolo s-a mutat la Cotroceni, ca purtător de cuvînt al președintelui Emil Constantinescu. După aceea, Emil Constantinescu l-a trimis la CNA ca reprezentant al Președinției. Acolo a stat timp de 25 de ani – cîțiva ani a fost și președintele acestei instituții –, pînă cînd Vasile Bănescu, fostul purtător de cuvînt al Bisericii Ortodoxe Române, i-a luat locul. Cînd n-a făcut gazetărie, a scris scenarii de film, dintre care două pentru Lucian Pintilie, poezie, proză scurtă și roman, dar și diaristică în perioada cît a fost purtător de cuvînt al președintelui Constantinescu. Jurnalul său de atunci a apărut sub titlul Purtătorul de cuvînt și a fost primit cu explicabil interes în lumea presei, dar și printre cititorii oarecare, din cauza deciziei lui Constantinescu de a nu candida pentru al doilea mandat la președinția României.
Cu România în derivă, Răsvan Popescu s-a întors la gazetărie, mai precis la articolele de opinie – cele mai multe la zi și cîteva despre președinția lui Emil Constantinescu, președintele lui favorit, cum recunoaște el însuși. I-am recunoscut stilul nervos, direct, cu afirmații nete, pe care i-l știam de pe vremea cînd scria la săptămînalul Expres. Supratema articolelor lui este ceea ce el numește „criza de sens“ din România acestor ani. O criză care a început însă în confuzia întreținută dinadins după revoluție, de cînd cu „democrația originală“ a lui Ion Iliescu, continuînd cu metamorfozele post-comuniste ale FSN-ului și cu politica lupilor tineri din PD-ul lui Petre Roman, devenit PDL sub Traian Băsescu, partidul care a minat din interior Convenția Democratică. O confuzie la care au pus însă umărul și luptele pentru putere din PNȚCD, după moartea lui Corneliu Coposu, lupte care au împins acest partid în derizoriu. Au mai contribuit la întreținerea confuziei și aripile de tot soiul din PNL, bașca informatorii Securității din conducerea venerabilului partid al Brătienilor. În articolele grupate în carte, Răsvan Popescu nu vorbește decît în treacăt despre cele întîmplate în partidele istorice. Căci atunci cînd scrie cu îndreptățită repulsie despre „suveraniștii“ de strînsură de la noi, fostul membri al CNA ar fi trebuit să remarce și că PNȚCD-ul ajuns sub conducerea „ăluia mic cu capul mare“, cum i-a zis Băsescu avocatului Aurelian Pavelescu, prezidentul de azi al partidului, s-a lăsat remorcat de AUR-ul rusofilului dovedit G. Simion.
Instantaneele care alcătuiesc volumul lui Răsvan Popescu, vii, precis conturate, suferă însă – și nu din vina autorului – din cauză că politica autohtonă se schimbă de la o zi la alta, încît ceea ce ai constatat ieri se bate cap în cap cu ceea ce se întîmplă azi. Asta însă nu se întîmplă numai la noi, ci și în așa-numita „imprevizibilitate“ a președintelui american Donald Trump care se contrazice singur cu o dezinvoltură care-i lasă fără cuvinte pînă și pe apropiații lui din Partidul Republican. Astfel că, remarcă Răsvan Popescu, lipsa de sens a atins și politica marelui aliat strategic al României care pare a se lăsa influențat de mafiotul-șef de la Kremlin, încît „parteneriatul nostru strategic începe să se scuture“. Care e concluzia acestei scurte și pesimiste treceri în revistă a „situațiunii“ de la noi și din lumea largă? Gazetarul o formulează în trei cuvinte: „Ce va fi?“, un fel eliptic de a spune că treaba e nasoală, dar că poate fi și mai și.
Răsvan Popescu, România în derivă, Editura Junimea, 2025.