Multe case din oraşul Moldova Nouă au fost costruite din zeama bunăstării date de traficul de carburanţi peste Dunăre la sârbii lui Miloşevici, pe vremea când erau tăvăliţi de embargou. Chiar dacă lumea s-a cam schimbat, embargoul s-a terminat, iar Miloşevici a mierlit-o, românii continuă să le dea sârbilor peste graniţă marfă la greu. Plumb, zinc, mangan şi cupru din iazul de decantare Tăuşani-Boşneag aparţinând Moldomin SA Moldova Nouă. Exploatările au fost închise încă de prin anii ’90, iar din iazul toxic nu a mai rămas decât mâlul otrăvit, transformat de secetă în ţărână şi purtat de vânt pe sute de kilometri.
Dacă aveţi cumva bănuiala că autorităţile au reclamat în tot acest timp doar o uşoară durere la bască, să ştiţi că v-aţi înşelat. Încă de la început, Garda Naţională de Mediu, prin Comisariatul Judeţean, şi Ministerul Mediului, prin Agenţia de Protecţia Mediului, au monitorizat problema. Iată, de pildă, în 2010 au fost 15 cazuri şi în 2011 cinci cazuri în care în plămânii locuitorilor Clisurii Dunării au intrat adânc pulberi ce au depăşit şi de 200 de ori pragul admis de lege. Experţii noştri urmăresc şi astăzi cu atenţie tonele de metale grele ajunse în peştii Dunării, în braconieri sau în vacile şi văcarii nevinovaţi de pe maluri, ori în proprietarii de pensiuni şi clienţii lor. Şi probabil că monitorizarea ar fi fost continuată cu succes încă un secol de acum încolo, dacă anul trecut nu s-ar fi supărat sârbii pe noi îndeajuns de urât pentru a-l trimite pe ministrul Mediului, Oliver Dulici, cu barca peste Dunăre la fratele lui român László Borbély. La faţa locului au găsit iazul de decantare mai uscat decât Bărăganul, mult praf otrăvitor şi ce a mai rămas din Moldominul pus la conservare. Adică doi paznici cu gâtlejul aşa de uscat de la pulberi încât ar fi băut un rachiu, două şi cu nasul, plus un director despre care gurile şomerilor din Clisură zic că ar avea salariul atât de mare încât ar putea cumpăra tot rachiul din Clisură. În mod normal, iazul uscat ar fi trebuit udat în permanenţă cu nişte utilaje care au existat, s-au furat, iar au existat şi iarăşi s-au băut. Bref, anul ăsta, la sfârşit de august, din nou secetă mare, vânt ca la balamuc în Clisura Dunării, aşa de rău încât i-am înecat transfrontalier cu praf toxic pe sârbi şi loco pe români până hăt, departe, la Baziaş. Ai noştri au promis sârbilor că vor scoate 10 milioane din buzunar pentru a astupa iazul, asta dacă nu cumva se bate palma cu investitorii elveţieni ce s-au arătat interesaţi de Moldomin SA ca să bage repede 40 de milioane de euro în ecologizare, după intabulare – evident. Până una-alta însă, românii au găsit soluţia: doamna Plumb la Mediu, la Bucureşti. Pe domnii Zinc şi Cupru îi trimit tot la Mediu, dar în Serbia, la Veliko Gradiste, iar pe domnul Mangan îl detaşează la Moldova Nouă, unde lumea s-a obişnuit să-l tot frece de multă vreme. Sau ar mai fi o soluţie: să asfaltăm iazul de decantare pe patru benzi, gen autostradă. Ne-ar costa mai ieftin.