Cu Andrei Gorgan v-ați mai întîlnit în paginile noastre, fiind un oaspete de onoare al acestei rubrici în calitate de turist profesionist: a lucrat cinci ani ca operator și editor de imagine pentru celebra emisiune de travel a TVR-ului, Bazar. Ca să vă reveniți mai ușor după îmbuibarea de Paște, urmează o poveste despre mîncarea din Hanoi. (Redacția)
În Hanoi am mers ca să filmăm mîncare. Destul de ciudat, avînd în vedere că mie mi s-a părut că acolo, în timpul musonului, înghiți greu cam orice. Mai ales cînd principala preocupare pe care o ai după o oră de stat în soare și umezeală e schimbarea urgentă a tricoului, pe care ai senzația că-l ții pe tine de o săptămînă.
Ne-am cazat la un hotel, în centrul construit de francezi la începutul secolului trecut: un fel de Lipscani de zece ori mai mare, cu fațadele clădirilor acoperite de cabluri, panouri, praf și mucegai, și fără terase înșiruite. Ca în orice metropolă din sud-estul Asiei care nu e Singapore, cel mai bun lucru pe care-l poți face, odată ajuns, e să stai puțin locului și să încerci să pui ordine în balamucul în care ai intrat, Hanoiul fiind culmea balamucului. Imaginați-vă că pe Liscani e un ambuteiaj permanent de scutere și mașini care au în rezervoare ulei de soia, că micii se gătesc direct pe trotuar, că au venit acolo și țăranii din Obor și aleargă cu coșuri între terase, oferind mușteriilor banane, durian și gogoși, că locatarii ies în fața imobilelor și spun rugăciuni, dînd foc unor pomelnice și acatiste colorate, că mai ia foc cîte un scuter parcat lîngă tine – tu continuînd să-ți bei netulburat berea –, că, dacă vrei să traversezi strada, o poți face cu conștiința împăcată doar în condițiile în care ți-ai rezolvat problemele privitoare la ce e dincolo (de moarte, nu de carosabil).
O altă diferență față de București e nefireasca și totala lipsă a cîinilor vagabonzi. Singurele exemplare canine, purtate uneori în colivii, erau niște chihuahua mult prea firavi pentru a face față unui ospăț serios cu cîine pe pîine. Totuși, dacă mă puteam concentra mai mult de un minut pe anumite tarabe care serveau mîncare gătită, îmi dădeam seama că fripturile alea de iepuri uriași erau privite pieziș de niște capete la fel de fripte, care semănau foarte bine cu partea din față a steagului dacic, ceea ce mă ducea la concluzia că acei iepuri uriași ar putea fi cîini. Zic „dacă mă puteam concentra mai mult de un minut”, deoarece în Hanoi n-am avut timp să mă focusez pe nimic mai mult de atît, din pricină că mereu se găsea cineva care să dea iama peste mine cu cîte o propunere. Și eram țintă sigură, dacă nu se întîmpla să am în proximitate vreun alt specimen cu ochi (nu privire) de bou și față palidă. Că mă mai agăța cîte o figurantă din Good Morning Vietnaaam! ca să-mi ofere trei bucăți de rambutan (un fel de litchi mai mare) cu 15 lei mai puteam înțelege, păream suficient de confuz ca să nu pot face instantaneu conversia din lei în dongi.
Continuarea în numărul următor