Continuăm aventura din Hanoi cu Andrei Gorgan, fost operator și editor de imagine al celebrei emisiuni de travel difuzate de TVR, Bazar. Dacă ați ratat episodul 1, vă facem un rezumat: în Hanoi, noaptea toți cîinii pot trece drept iepuri. (Redacția)
Hai să zicem și că puteam arăta într-atît de înfometat, încît să înfulec cartofi cruzi direct în stradă. Sau că dădeam impresia că aș fi vrut să merg chiar atunci la mausoleul lui Ho Chi Minh, motiv pentru care aș fi dat imediat curs invitației domnului de pe scuter, lăsînd-mă transportat pe locul din spate pînă la mumie.
Totuși, de ce aș vrea să cumpăr un canar în colivie? Adică, dacă stau de cinci minute lîngă unul dintre cele 1.000 de magazine care vînd păsări în colivii, înseamnă oare că vreau să mănînc papagal? Cred că asta încerca mă convingă vînzătorul, nu să transport pe avion o colivie cu pasăre. Sau la ce mi-ar trebui un pantofar ambulant pentru ghetele care arată nou-nouțe de la o poștă? De ce, dacă stau pe treptele hotelului mai mult de trei minute, vine la mine un băiat cu o geantă, se pune în genunchi în fața mea, eu bag mîna în buzunar după niște mărunțiș, el începe să tragă de încălțările mele silabisind ceva, încercînd să desprindă delicat talpa, scoțînd din geantă un tub și mînjind pînza papucului cu lipici? De ce, dacă eu îi explic clar: „Nău, zis iz niu șu!!!”, el se așază obosit lîngă mine, în loc să plece? De ce stăm așa, unul lîngă altul, preț de vreo zece minute, apoi el se ridică și pleacă, aruncînd blestemul asupra ghetelor mele? Și de ce dînsele se deșiră inexplicabil la nici o lună după întoarcerea în România? Dacă aș fi pătruns, în decursul șederii mele, tainele sentimentului vietnamez al ființei, aș fi putut găsi un răspuns acestor întrebări.
Cum n-am găsit, singura concluzie e că, din moment ce am văzut o duzină de asemenea meseriași prosternîndu-se în fața mea, afacerea prosperă. E și normal, dacă turistul ajuns în fostele colonii ale altora începe să se creadă boiernaș, simțind nevoia să fie servit în cele mai cretine moduri posibile. De exemplu: ce om e ăla care-și depune cele 100 de kilograme, plus cele 120 ale neveste-sii, într-o ricșă la care pedalează 50 de kilograme? Păi, nu e el: a) arogant, b) sadic, c) snob, d) leneș notoriu? Eu alte variante n-am, avînd în vedere că viteza de croazieră a vehiculului e cam aceeași cu viteza de deplasare a unui olog. Ce motiv ai putea să mai inventezi ca să dai bani pe așa ceva, atunci cînd ai două picioare funcționale? Că vrei să-ți faci poză în ricșă? Atunci îi dai omului un dolar, te sui în ricșă, îți faci poza, după care îl pui pe liber, nu-i mai dai zece dolari ca să-i toci vertebrele timp de trei ore. Altfel, scuterul pare cea mai rezonabilă formă de a străbate distanțe mai mari de 100 de metri contra cost, în condițiile ideale în care taximetristul nu dă ocol ca să-și ia copiii de la școală și pe bunica de la piață.
Cu smecta în buzunar, se poate mânca în Hanoi cam tot ce mișcă, e născut sau în stadiu de fetus. Oricît de bine ar arăta restaurantul, e de evitat mersul la toaletă, pentru că uneori mai trebuie să treci și prin bucătărie, și nu e indicat să descoperi secretele gătitului vietnamez la el acasă. Dacă mai pui că lîngă pisoar adastă și o găleată în care se scaldă salata din care tocmai ai gustat, se trece direct pe Imodium. Altfel, mîncînd cu ochii închiși și cu mintea praf de zen, totul e bun și ieftin. Mai ales supa pho, care se pronunță „fă!” și care mi-a adus aminte de supa de găluște a bunicii. Dacă pe seară mai completam cu o bere Bia Hoi (sau două, trei, zece, că e 50 de bani paharul), tunetele furtunii musonice de peste noapte treceau neobservate. Și a doua zi o luam de la capăt, la cea mai bună cafea cu gheață din lume, încercînd să-mi amintesc de cîte zile sînt aici și întrebîndu-mă dacă gîndacul uriaș care zace mort în camera mea de hotel fusese lovit de trăznetele de astă-noapte. Și iar la filmare, azi pe strada unde se gătesc și consumă broaște culese din lacul de lîngă.
Și ce să vă mai zic eu despre Hanoi? Puteți să vă cumpărați un afiș comunist propagandistic, dacă pe alea de acasă tot le-ați aruncat atunci cînd v-ați mutat la două camere. Puteți să vă faceți placă funerară de metal – cu nume, poză, anul nașterii și chiar al morții, în caz că țineți morțiș să tot treceți strada. Restul atracțiilor turistice le găsiți pe WikiTravel. Cam atît am înțeles eu dintr-o săptămînă de stat în Hanoi. Și m-aș tot întoarce, pînă aș înțelege și eu măcar o iotă din toată povestea aia.