În lipsa rațiunii (Irrational Man) e la fel ca celelalte filme ale lui Woody Allen. Poate părea impresionant că un bătrân de 80 de ani face câte un film pe an, dar nu trebuie să uităm rezultatul. E vorba de același film care se repetă întruna. Doar mici variații apar de la o poveste la alta. Uneori, până și actorii sunt aceiași. Woody Allen a ajuns atât de manierist și de repetitiv că poate fi înlocuit cu un program care generează scenarii.
În mai toate filmele lui e vorba de un intelectual depresiv care suferă din cauză că viața n-are nici un sens. La un moment dat, protagonistul descoperă bucuria de a trăi, iar secretul e foarte simplu, poate prea simplu: ține de experiențele umane de bază, de plăcerile senzoriale. De vină pentru depresie e viața intelectuală, care te izolează de corp și te umple de angoasă. Protagoniștii lui scapă de depresie atunci când se îndrăgostesc (însă de o femeie simplă, ca-n Whatever Works, nu de o intelectuală care are-n cap aceleași figuri). Sau atunci când renunță la viața pur contemplativă și trec la acțiune.
În Irrational Man, un profesor de filosofie pentru care, evident, viața n-are nici un sens redescoperă bucuria de a trăi în momentul în care își dă seama că poate să facă o faptă bună omorând pe cineva. E clar că vorbim despre un film de Woody Allen. Poate chiar și despre un roman de Dostoievski. E de înțeles că fiecare regizor care se respectă trebuie să trateze la un moment dat una dintre marile teme ale lui Dostoievski, dar Allen exagerează. A făcut deja prea multe filme despre Crimă și pedeapsă.
Deși filmele lui Allen sunt pline de clișee, e greu să-l acuzi că nu-i original. A ajuns deja să le integreze într-un stil personal, iar filosoful lui depresiv nu mai pare o copie lipsită de substanță a altor personaje similare. Poate că ajută și muzica alertă de pe fundal. Pentru ritmul ăla nu sunt potrivite decât personajele schematice, lipsite de substanță. Nimeni n-are timp de o dramă umană autentică, necaricaturală, atunci când muzica e atât de săltăreață.
Abe Lucas (Joaquin Phoenix) e un profesor de filosofie depresiv și impotent care s-a săturat de viață. E atât de indiferent dacă mai trăiește sau nu, încât își încearcă norocul la ruleta rusească. I se pare că e stupid să scrii cărți și că a face filosofie înseamnă să pierzi enorm de mult timp cu o chestie care n-are nici o finalitate concretă. Își recapătă interesul pentru viață atunci când pune la cale o crimă. Plănuiește să omoare un om a cărui dispariție ar face lumea mai bună. E momentul în care apare vechea obsesie a lui Allen: că intelectualii sunt plictisitori, ineficienți și nefericiți, în timp ce omul simplu, în inocența lui, duce o viață mult mai autentică. Ce te face fericit și dă sens vieții e acțiunea, nu cuvântul. Abe Lucas e bucuros că, acționând, poate să facă lumea mai bună, o chestie pe care, e convins, n-ar reuși-o niciodată prin scris.
Acest clișeu obosit și populist arată cât de puțin înțelege Woody Allen lumea în care trăim. Acum, când sunt evacuate din limbaj urmele unor forme de opresiune din trecut, când cuvinte ofensatoare, până mai ieri acceptate, au devenit tabu, importanța discursului e tot mai clară. Economia behavioristă a arătat că omul e ușor de influențat și foarte receptiv la nuanțe, la felul în care e încadrată alegerea. Distincția dintre cuvânt și faptă se estompează. A vorbi cu anumite cuvinte înseamnă a acționa. Desigur, puterea pe care o oferă cuvântul e mult mai dispersată, deoarece ține de jocul cooperativ al limbajului. Atunci când scrii despre nedreptate în loc să-i omori pe promotorii ei (așa cum vrea să facă Abe Lucas), îți împarți meritele cu cei pe care-i convingi și cu ceilalți suporteri ai cauzei tale. Când treci la fapte, în schimb, responsabilul evident e unul singur.
Irrational Man, SUA, 2015. Regia: Woody Allen. Cu: Joaquin Phoenix, Emma Stone.