Cum nu s-a mai rostogolit nimic prin cultura română, că, deh, e vară, am dat o raită pe pagina doamnei ministru și am constatat că pădurea cu alune e cu multă limbă de lemn și cu promoții de cartier sau de colț de stradă. Să dăm exemple, pentru că ele vorbesc și plictisesc singure: „Șezătoarea, liant al comunității și punte peste timp“, „Cred sincer că statul român poate și trebuie să facă mai mult pentru cei care ne onorează tradițiile, nu doar la nivel declarativ, ci prin acțiuni concrete care să susțină, recunoască și promoveze patrimoniul cultural imaterial întrupat de acești oameni cu adevărat excepționali“. Ori „Citiți pentru a vă cunoaște! Citiți pentru a crește! Citiți pentru a fi liberi!“.
Nu glumesc, cu asta se ocupă ministrul. Dar, în același timp, zic mersi că nu a intrat să se bălăcească în cultura mare, grea și subfinanțată!
Întîmplător, mi-am adus aminte de vicepreședintele Uniunii Scriitorilor, Varujan Vosganian. Nu, nu pentru că ar visa în secret și nemărturisit vreodată că încununarea poetică a vieții domniei-sale ar fi, totuși, șefia muribundului for. Odată și-odată tot își va vedea visul cu ochii, doar să aibă răbdărică, e încă verde. Paradoxal, mi-am amintit de domnia-sa la o postare cu magia mirului creștin. Țineți minte cînd fugea Varujan de suspendare în Parlament și se închina cu două mîini? N-au trecut decît zece ani. Toată lumea era convinsă atunci că sigur are ceva în spinare. Cei mai mulți declarau sus și tare: „E vinovat! I se citește pe chip“. Ce să vezi? Vosganian e liber de muncile Parlamentului de vreo șapte ani și zău dacă am auzit vreo măsură împotriva lui, o urmărire, o cireașă. Nimic. Ceea ce dovedește, vai, că, ungîndu-se cu mir și răcnind că e nevinovat, avea dreptate. Singurul lucru care nu mi-e clar e de ce nu s-a pus, bărbătește, cu procuratura? Ar fi avut numai de cîștigat. Mai știi? I-o fi fost frică.
Dar să ieșim din cercul nostru strîmt, românesc, și să zburăm în țările calde ale libertății și ale democrației. Știați că există o expoziție Harry Potter la Seattle? Mai exact, la Muzeul Pop-culturii? Ei bine, directorul muzeului e un transsexual sau un băiat/fată din partida tranșilor. Să fie sănătos, voios și productiv. Ce treabă avem noi, minionii, cu ce-i bubuie mintea omului? Fiecare își pune țiglele pe casă după cum bate vîntul. Doar că J.K. Rowling, autoarea poveștii cu vrăjitorul Harry (nu prințul), e persona non grata în mediile trans, doar pentru că a avut nesăbuința să zică (o fi fost într-o pasă proastă? i-a cîntat cucul prea devreme? s-a trezit ci fața la pernă?) că nu există persoane care menstruează, ci că numai femeile. Și că e mai bine să le zicem, medieval, antic și reacționar, femei. Că nu e rușine. O atît de mare jignire nu putea fi iertată, așa că J.K. Rowling a fost interzisă la muzeul care celebrează personajul pe care ea și numai ea l-a creat. Multă lume necăjită.
Și pentru că tot jucăm în deplasare, să n-o uităm pe Albă-ca-Zăpada. Nimic nu e în regulă cu ea, de la nume la pitici. Nici nu știu de ce mai sînt pe lume niște producători care se încăpățînează să spună povestea. Pe care o transformă după cum le sfîrîie neuronii. Doar titlul să rămînă, altminteri schimbăm povestea din rădăcini. Aflu, de exemplu, că „cei șapte pitici“ nu mai au voie să fie pitici, ci minorități sexuale. Ei / ele /ceilalți / nonbinarii / alternativii / nedefiniții etc. pot fi ce vrea mușchii lor, numai pitici, nu. Și mai aflu că actorii (nu pitici, Doamne ferește și păzește!) foarte, foarte mici de statură, sub un metru, nu pot juca rolurile, pentru că cineva le-ar răni sentimentele. Culmea ipocriziei e că actorii acestei categorii vor să fie numiți pitici, dar n-au voie. Ei, dar nu s-a terminat povestea. Actrița din rolul principal, Rachel Zegler, a declarat că ei nu îi place povestea, care oricum e depășită, e ridicolă, e conservatoare, citez: „Nu mai este 1937, nu va fi salvată de prinț și nu visează la dragoste adevărată“. Foarte frumos, foarte adevărat și foarte inspirațional. Doar că am o mirare mică, pricăjită. Măi, fato, dacă nu ți-a plăcut povestea, dacă subiectul ți se pare depășit, anacronic, umilitor și străin de gîndurile și simțămintele tale, de ce ai acceptat să joci în film? Nu puteai să scrii tu, cu mînuța ta, un film care să te reprezinte? Ca să nu ne mai încordăm mușchiul.
Singura posibilitate, cum spunea amicul Dan Stanciu odinioară, e că banii sînt buni.
