Petrecerea de la lansarea Academiei Cațavencu, din 1991, a fost precursoarea balurilor Academiei Cațavencu, devenite o adevărată instituție. Despre cel din 1992, când am majorat noi premiile Academiei Române, dându-le niște bani adevărați premianților din acel an, care primiseră de la Academie niște sume derizorii, am scris. Ar urma, în ordine cronologică, balul din 1993.
A fost, de fapt, și balul care a stârnit nebunia din anii care au urmat, căci a fost primul la care au participat politicieni de la vârf, din ambele tabere. Dacă liberalii și țărăniștii, aflați în Opoziție, veniseră și la cel din 1992, la cel din 1993 a venit și Puterea. Și nu oricine din partea Puterii, ci tocmai președintele Camerei Deputaților, Adrian Năstase.
1993, primul an de după noua victorie a FDSN și după reconfirmarea lui Ion Iliescu în funcția de președinte, a fost un an extrem de interesant pentru noi. Din revista de nișă care eram la început, în 1991, deveniserăm o publicație nu doar citită, cu un tiraj care se apropia de 60-70.000 de exemplare săptămânal, ci și luată în considerare de către lumea politică. Dinu Patriciu și Horia Rusu se întreceau, de o bună perioadă de vreme, să furnizeze, la conferințele lor de presă săptămânale, material pentru categoria „Gândire cu premeditare“ de la „Bula demnitarului de supt poala dealului“. Alți politicieni începuseră să se ferească de fotografi pe la diverse recepții, ca să nu apară înfulecând hămesiți prin pozele din AC. Creaserăm, deja, câteva personaje pe care le impregnaserăm puternic. Nicolae Văcăroiu, prim-ministru, nu a mai scăpat niciodată de eticheta de trăgător la măsea, pusă încă din momentul în care am publicat noi o poveste despre obiceiurile sale bahice din vremea când era un mărunt funcționar la Comitetul de Stat al Planificării și obișnuia să radă câte 100 de „Săniuța“ dis-de-dimineață, în autogara din Militari. Senatorul Gheorghe Dumitrașcu ne fugărea pe la diverse paranghelii politice ca să ne arată că are hainele curate și nu e plin de mătreață, iar alții aveau traume asemănătoare.
În contextul ăsta, la o conferință de presă unde un ziarist a făcut vagi sugestii legate de masculinitatea lui, Adrian Năstase a anunțat că le invită pe soțiile și prietenele celor de la Academia Cațavencu pentru a le demonstra cât de bărbat este. Formularea era ceva mai elegantă, nu mi-o amintesc exact, dar fondul ăla era.
După îndelungate negocieri, Adrian Năstase a acceptat să vină la bal și să urce pe scenă unde urma să i se înmâneze un premiu special, tocmai pentru replica respectivă.
Așa se face că în noaptea balului, care a avut loc la Athénée Palace, Adrian Năstase a urcat pe scenă, după ce fuseseră premiați politicienii câștigători la diverse categorii ale „Bulei demnitarului“, și a primit un superb prezervativ de argint încrustat cu perle, operă a lui Octav Mardale.
Încă două au fost momentele importante ale balului din 1993.
Ne hotărâserăm să mai aducem un caricaturist la revistă, pe lângă Octav, iar în seara aia s-a făcut primul pas înspre cooptarea lui Ion Barbu. Ion a primit, pe aceeași scenă pe care a urcat și Năstase, premiul „Mardale e numai unul“.
Și, în aceeași seară, am primit și noi un cadou, de la Adrian Sârbu.
Sârbu avea câțiva cai la hipodromul din Ploiești. Un capriciu de om pe cale de a deveni foarte bogat. Un capriciu destul de costisitor, mai ales pentru un om care nu era încă foarte bogat. Așa că Adrian Sârbu își lichida proprietățile hipice. Ce făcuse cu ceilalți cai, nu știm, dar pe unul dintre ultimii, un armăsar bătrâior, Fler, ni l-a făcut cadou nouă, la balul din 1993. Spre deosebire de un urmaș al său, Fler n-a intrat în sala balului. A stat cuminte în remorcă, în parcarea hotelului, citind la nesfârșit banner-ul pe care fostul lui stăpân îl aninase acolo: „Nu mai e nici un mister / Cațavencu are Fler!“.
Odată cu Fler, în familia noastră a intrat și nea Mișu, pe post de îngrijitor, antrenor și jocheu. A fost prima și singura oară, pentru cel puțin un deceniu, când am preluat un fost angajat de-al lui Adrian Sârbu.