Articole ce conțin cuvântul cheie: Academia Cațavencu

De la Casa Vernescu a cam trebuit să ne mutăm prin 1993, după ce Mircea n-a mai fost președintele Uniunii Scriitorilor. Așa am ajuns în capătul străzii Armoniei, aproape de Bulevardul Dacia. Ne amuzam, din când în când, pentru că numai armonie nu răzbătea de după pereții redacției. Se râdea mult, deseori, asta era bine, dar se și urla foarte des. Ne certam ca chiorii, cel puțin o dată pe săptămână, din te miri ce motive. În sediul ăla eram […]

Cândva, pe parcursul anilor ’93-’94 ai secolului trecut, am început și noi să credem că suntem o publicație importantă, că însemnăm ceva. Pentru cine, cum, încă nu ne dădeam seama. Dar existau atât de mulți oameni care ne spuneau că suntem foarte tari, încât, cedând destul de ușor, credeam asta. În primul rând pentru că voiam să credem Dinu Patriciu și Horia Rusu, copreședinți eterni ai câte vreunei aripi tinere a PNL, făceau conferințe de presă doar pentru a furniza […]

M-a certat rău de tot, acum două săptămâni, un fost coleg. A răbufnit pe rețelele sociale, s-a apucat să amenințe cu dezvăluiri, cu dosare, cu anchete, cu lovituri zdrobitoare, pentru că, vezi Doamne, i-aș fi tras o smetie în „ziarul pe care l-a fondat“. Norocul meu că frigiderul de „corupt“ pe care-l țin în casă era destul de gol, ca să intre toată carnea pe care mi-a trimis-o respectivul. Desigur, deși îl cunosc de atâta amar de vreme, și de […]

Treceam peste anul 1993, pe care tot vreau să-l închid, fără să povestesc un episod de tupeu pur. Era începutul lui iunie, apăreau căldurile, iar noi ne petreceam mare parte din timpul de la redacție pe terasa Casei Vernescu. Nu doar că era în curtea noastră, dar spațiul din cele două încăperi de la etaj era atât de mic, încât nimic nu ne îmbia să stăm pe acolo. Într-o vineri, când nu părea că se va întâmpla nimic, adăstam, câțiva […]

Dacă vă amintiți, la sfârșitul lui 1993 ne procopsiserăm cu un cal, Fler, și cu nea Mișu, antrenorul, îngrijitorul și conducătorul sulky-ului. Căci la hipodromul din Ploiești, singurul hipodrom din România de atunci și de astăzi, nu se organizau și nu se organizează decât curse de trap. Cursele de trap sunt acele curse destul de plictisitoare (prin comparație cu cele de galop) în care de bietul cal este agățată o teleguță în care se așază confortabil jocheul (în cazul nostru, […]

În 1994, pe final de vară, m-am hotărât să devin haiduc. Am luat de la bogații care nu eram și am dat săracilor difuzori de presă, care oricum luau aproximativ 50% din încasările noastre. În istoria mea personală, momentul mai este trecut și drept „ziua aia în care am ieftinit gazeta“. Era o zi obișnuită de luni. Adică zi de redacție. La data aia ne mutaserăm, deja, din Calea Victoriei, din cămăruțele de la Uniunea Scriitorilor, în strada Armoniei, între […]

Să spunem că în redacție funcționa un foarte complex sistem de check and balance. Nu doar că decizia era împărțită în așa fel încât puterea să nu poată fi exercitată, arbitrar, de către o singură persoană, dar ne verificam mereu între noi, cumva pentru a fi mereu în formă. Mai erau câteva chestii cu care încercam să fim cât mai grijulii cu putință: corectura textelor din revistă și plasarea corectă a pozelor și a textelor (bule și șapouri). Pe lângă […]

O singură dată, țin eu minte, ne-a rugat Mihai Cârciog ceva legat de conținutul editorial al revistei. Ne-a rugat, nu ne-a impus, nu ne-a forțat, nu și-a folosit statutul de acționar principal. Nici nu putea, de altfel, contractual. Contractul de asociere dintre Așezământul Cultural Academia Cațavencu, Mircea Dinescu și trustul Expres prevedea că deciziile se iau prin vot. Fiecare parte avea un singur vot, indiferent de numărul de acțiuni. Astfel, trustul Expres/Mihai Cârciog avea un singur vot, deși deținea 59% […]

Petrecerea de la lansarea Academiei Cațavencu, din 1991, a fost precursoarea balurilor Academiei Cațavencu, devenite o adevărată instituție. Despre cel din 1992, când am majorat noi premiile Academiei Române, dându-le niște bani adevărați premianților din acel an, care primiseră de la Academie niște sume derizorii, am scris. Ar urma, în ordine cronologică, balul din 1993. A fost, de fapt, și balul care a stârnit nebunia din anii care au urmat, căci a fost primul la care au participat politicieni de […]

Fiind o relatare asumat subiectivă a istoriei, atât cât o cunosc eu, revistelor Cațavencu, Academia Cațavencu și puțin Cațavencii, nu mi-am dorit și nici n-am spus vreodată că ar fi vorba despre un adevăr universal valabil și incontestabil. Este, dacă se poate așa ceva, un adevăr subiectiv și trebuie tratat ca atare. Nu este istoria oficială, înfrumusețată și artificial obiectivizată, nu e nimic altceva decât un punct subiectiv de vedere. N-am avut și n-am alte pretenții, ca alții. Pot exista […]

Când am început acest serial îmi propusesem olecuță de rigoare. Chiar dacă este o poveste strict subiectivă, căci n-are cum altfel să fie, ceva mă îmboldea să-i dau o aparență de rigurozitate. Măcar cronologică. Este destul de evident că n-am putut să fac asta. Cum este, de asemeni, destul de evident că nu este o poveste pe care să reușesc să o înghesui în doar 52 de episoade, cum, iarăși, îmi propusesem la început. E cea mai lungă relație pe […]

Ca să urmez până la capăt povestea lui Felix, așa cum mi-am propus, trebuie să întrerup șirul cronologic, pe care, oricum, nu mi l-am dorit niciodată prea strict, așa că o voi face cu ușurință. La ani de zile distanță de momentul întâmplării, Ducu Hâncu ne-a spus o poveste despre Felix pe care o reiau și eu aici. Felix era obsedat de investigații, voia să facem asta cât mai mulți dintre noi. Am mai povestit asta. Nu știam, însă, că […]

Felix Anton Rizea era un personaj. Nu doar un răzbătător jurnalist de investigații și, dincolo de toate, un tip sensibil, dar și un personaj extrem de complex, cu o viață ieșită din comun. În 1990, când l-am cunoscut, Felix avea deja 40 de ani, fiind unul dintre cei mai bătrâni membri ai redacției. Și era student. La Teatru. Născut în Brăila în 1950, Felix nu terminase liceul atunci când toți cei din generația lui o făcuseră. De ce, asta nu […]

L-am pomenit pe Felix Anton Rizea, până acum, de câteva ori și am povestit că el a fost, multă vreme, inima departamentului/biroului de investigații. A fost mult mai mult, a însemnat mult pentru istoria anilor de început ai revistei, având părțile lui luminoase și câteva mai umbrite, cum foarte mulți oameni au. Am mai povestit, cred, că lui i se datorează sloganul care ne-a făcut celebri. Deși încă se dispută paternitatea acestuia, eu înclin să-i acord creditul lui Felix, el […]

Îi promisesem lui Felix că după ce îmi dau bacalaureatul și după ce voi fi angajat cu normă întreagă la revistă îmi voi aloca timp să învăț de la el și investigații, ca să întăresc firavul departament de investigații al revistei. Asta cu investigațiile și cu textele de informații era o obsesie a unei mici părți a redacției. Cei mai mulți erau fericiți cu partea de meta-presă. Era simplu: citeam ceva în alte publicații, vedeam ceva la televizor, făceam niște […]

Începutul lui 1993 a fost destul de dur. Sau, mai degrabă, aglomerat. Pentru mine, nu neapărat pentru revistă. Urmau, în anul ăla, examenul de bacalaureat și cel de admitere la facultate. Destul de stresante, ambele, dar nu din cale-afară. Făceam meditații la gramatică și la limba franceză, ambele materii importante și la Bac, și la admitere. Făceam este un timp al verbului care nu exprimă riguros realitatea din teren. Am făcut, până la un moment dat. Nu mai știu exact […]

Eu povestesc des, cui are politețea să mă asculte, că, în cei 33 de ani de când am început să fac presă, nu prea am folosit o legitimație de presă. Nici n-am prea avut, decât ocazional. (Apropo de povestit: sunt în stare, spre exasperarea apropiaților mei, să spun de mai multe ori aceeași poveste. Uit că am mai spus-o și, luat de val, plictisesc auditoriul cu aceleași și aceleași întâmplări, deseori lungi, alambicate, nu neapărat interesante. S-ar putea să repet […]

Eram, iată, academicieni asumați. Spre indignarea multora, care vedeau în asta o ofensă adusă Academiei Române. Atât de mult îi supăra asta, încât au început să se gândească la o lege care să interzică folosirea numelui de „academie“ și a derivatelor altfel decât legat de unica, adevărata și apostolica Academie Română. Asta, însă, s-a întâmplat ceva mai târziu, când au apărut și Societatea Academică din România și multe alte academii. Cred că nici măcar nemuritorii n-au avut, totuși, probleme cu […]

Nu cred că în primul an de existență cineva din redacție a luat foarte în serios cuvântul „academie“ din numele cel nou al revistei. Atunci când s-a produs ruptura de Ovidiu Nacu era nevoie de un nume. Ideal ar fi fost unul care să lase senzația continuității, dar fără să încalce prea mult drepturile de proprietate intelectuală ale Batalului. Chiar dacă au existat mereu dispute privind numele celui care a lipit academia de Cațavencu, memoria generală îi cam atribuie acest […]

Dacă tot vorbim despre oameni care au venit în redacție prin 1991-1992 (mai ales 1992), cu siguranță nu pot rata principala achiziție a anului, omul care, de atunci încolo, nu s-a mai dezlipit de computerele redacției: Iaru care face ziarul. Dar, până la el, să trecem printr-un episod indispensabil. Nu mai știu cum s-a întâmplat, dar știu că s-a întâmplat. Pe la mijlocul anului, poate chiar mai devreme, ne-am trezit în redacție cu trei computere. Macintosh. Două Clasic, pentru introducerea […]