În pat cu redacția –episodul 31 –

L-am pomenit pe Felix Anton Rizea, până acum, de câteva ori și am povestit că el a fost, multă vreme, inima departamentului/biroului de investigații. A fost mult mai mult, a însemnat mult pentru istoria anilor de început ai revistei, având părțile lui luminoase și câteva mai umbrite, cum foarte mulți oameni au.

Am mai povestit, cred, că lui i se datorează sloganul care ne-a făcut celebri. Deși încă se dispută paternitatea acestuia, eu înclin să-i acord creditul lui Felix, el fiind, din mai multe mărturii, cel care a ținut ca în caseta redacțională să apară și „Cititorii noștri, care sunt la fel de inteligenți ca noi“. De aici până la „Cititorii noștri sunt mai inteligenți decât ai lor“ nu a fost decât un pas mic. Și pentru omenire, și pentru cel care l-a făcut. Doar pentru cititori a fost un pas uriaș pe care, ca să fim sinceri până la capăt, nu toți l-au făcut, deși așa au pretins mereu 😉

Dar lui Felix îi mai datorăm un lucru, o spusă care a intrat în istorie. Atât în cea a AcademieiCațavencu, cât și în cea a democrației românești.

Pe 11 octombrie 1992 a avut loc al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Candidații ajunși în acest al doilea tur au fost Ion Iliescu și Emil Constantinescu. Iliescu a câștigat clar, cu 61,43% la 38,57%. Coperta AC de după acest al doilea tur îl prezenta pe Iliescu ieșind victorios dintr-un tort de pionieri. În josul paginii era o știre de breaking-news, din cartierul Titan: „La o secție de vot din Titan a fost prins un infractor care vota întruna. Dacă nu interveneau scutierii, monstrul ne-ar fi votat pe toți!“. Titlul de prima pagină nu-l mai înțeleg astăzi: „De data asta am furat noi“. Chiar nu știu despre ce era vorba. Editorialul lui Mircea avea un titlu, „Cruciada pensionarilor“, din care deduc, acum, că și în 1992 se dădea vina pe pensionari pentru rezultatele electorale care nu ne plăceau. Nimic nu se schimbă, totuși, prea tare în țara asta.

Miercuri sau joi în săptămâna de după alegeri, la Palatul Elisabeta a avut loc o recepție pentru a sărbători realegerea președintelui Iliescu. Felix a venit în redacție, a întrebat cine vrea să meargă cu el la Palatul Elisabeta și s-a ales cu mine. Am plecat împreună la recepție, fără să ne facem griji că nu avem invitație sau vreo acreditare specială. Felix avea la el un exemplar din Academia Cațavencu, eu un marker roșu. Ambele vor juca rolul lor în povestea asta.

Desigur, la intrarea în Palatul Elisabeta am jucat, împreună, celebra și foarte proasta farsă în care, controlați de către SPP-iști, ne-am întrebat unul pe altul dacă am lăsat pistoalele acasă, „cum te-am rugat“. O glumă răsuflată, care data de la apariția sepepiștilor în viețile noastre.

Am intrat, ne-am plimbat prin mulțime, până când, brusc, ne-am trezit față în față cu Ion Iliescu. Felix, mereu pe fază, mi-a cerut markerul și l-a rugat pe președinte să dea un autograf pe fix coperta aia care-l lua peste picior. Ceea ce Iliescu a și făcut, fără să ezite.

„Domnule președinte, acum, că ați câștigat alegerile, noi, la Academia Cațavencu, vom fi în pericol?“, a întrebat Felix. Și am văzut, atunci, la nici un metru distanță, un om politic impecabil în reacție: „Academia Cațavencu reprezintă însuși dreptul la râs al poporului român, iar câtă vreme eu voi fi președinte, acest drept nu va fi amenințat!“.

Asta a spus Ion Iliescu, politicianul pe care membrii redacției noastre îl urau sincer pe vremea aia. Iar adevărul este că în nici unul dintre mandatele sale dreptul la râs al poporului român n-a fost amenințat serios nici o clipă.

„Felix, ia uită-te la mâinile tale!“ Markerul meu roșu pierdea culoare într-un mare fel. Era, practic, imposibil să pui mâna pe el și să nu te umpli de cerneală roșie. Mâna lui Felix era plină de pete roșii, așa că am întors capul spre președintele proaspăt reales. Și mâna lui era la fel de însângerată ca în decembrie 1989 sau în iunie 1990…