Îi promisesem lui Felix că după ce îmi dau bacalaureatul și după ce voi fi angajat cu normă întreagă la revistă îmi voi aloca timp să învăț de la el și investigații, ca să întăresc firavul departament de investigații al revistei.
Asta cu investigațiile și cu textele de informații era o obsesie a unei mici părți a redacției. Cei mai mulți erau fericiți cu partea de meta-presă. Era simplu: citeam ceva în alte publicații, vedeam ceva la televizor, făceam niște glume, păream inteligenți și aia era. Dacă am fi rămas la nivelul ăsta, am fi fost, cred, irelevanți. Niște alți băieți haioși, într-o țară de băieți haioși, înconjurați de fete haioase, hăhăindu-ne așa cum se hăhăia pe vremuri întreaga națiune.
Cumva, însă, încăpățânarea unora ca Felix Anton Rizea ne-a scos din zona asta și ne-a făcut să fim importanți. Aflam și publicam informații pe care alții nu le publicau, chiar dacă le aveau. Ne-am încăpățânat să ne facem dușmani în medii pe care ziare mult mai puternice decât noi nu le deranjau. Eram atipici și ne durea în cur de consecințele textelor noastre.
Nu muream de nerăbdare să mă apuc de jurnalism de investigații. Nu mi-am dorit niciodată asta. Aș fi preferat să scriu editoriale, de la bun început. Dar ăsta este visul oricărui necopt: să se angajeze undeva și, complet lipsit de experiență, chiar la o vârstă fragedă, să verse editoriale pe bandă rulantă.
E singurul semn de responsabilitate a unor maturi față de un aspirant, cum eram eu, de care au dat dovadă colegii mei de-a lungul timpului: nu m-au lăsat, multă vreme, să scriu editoriale. Vorbesc serios, e cel mai mișto lucru pe care l-au făcut pentru mine. Altfel, m-au învățat că e OK să beau, să fumez în exces, să una sau alta. Dar măcar nu m-au lăsat să fiu ridicol scriind editoriale.
E drept, mulți ani în Academia Cațavencu nu a scris editoriale decât Mircea. Până când părerile noastre, ale redacției, au început să difere radical de ale lui. Atunci, de-abia, a apărut, pe ultima pagină, „Contraeditorialul“. Cu ăsta, numărul rubricilor semnate a crescut. Mulți încă preferau să-și ascundă glumele și opiniile în spatele pseudonimelor amuzante. Câțiva, mai puțini, ne băteam și pe rubricile care erau semnate în clar: „Tupeu“, „Cuvântul care…“, „Top“-ul de pe ultima pagină, pagina 3, de investigații, și, de la un moment încolo, „Contraeditorialul“.
De fapt, cred că de investigații m-a apropiat mai mult dorința de a-mi semna textele cu numele meu.
Suntem mulți care am trecut prin redacția aia, sunt mulți oameni care au scris pentru Academia Cațavencu, fie și ocazional, sunt, de asemeni, mulți care au apărut în caseta redacțională. Dar în caseta redacțională au apărut și caii Viceversa și Hâncuncal.
Făceam glumițe pe care nu le semnam cu numele meu, dar, de fiecare dată când scriam câte un text serios, țineam morțiș să-l semnez.
N-am vrut să ajung să mă îmbujorez în obraji atunci când lumea îl lăuda pe Bursucul gastric (nu, nu eram eu), n-am vrut niciodată să îmi atribui articole care nu-mi aparțineau, așa că am ales calea cea mai sigură spre a avea niște articole semnate cu numele meu: investigațiile. Nu și cea mai simplă, nu și cea mai aducătoare de liniște.
