Ca să urmez până la capăt povestea lui Felix, așa cum mi-am propus, trebuie să întrerup șirul cronologic, pe care, oricum, nu mi l-am dorit niciodată prea strict, așa că o voi face cu ușurință.
La ani de zile distanță de momentul întâmplării, Ducu Hâncu ne-a spus o poveste despre Felix pe care o reiau și eu aici.
Felix era obsedat de investigații, voia să facem asta cât mai mulți dintre noi. Am mai povestit asta. Nu știam, însă, că încercase să-l implice și pe Ducu în jurnalismul de investigație. A fost o tentativă de scurtă durată, sortită din start eșecului, dar amuzantă în felul ei.
Felix avea un pont sau mirosise ceva legat de o firmă. A unor vajnici securiști, cel mai probabil. Nu țin minte exact toate amănuntele. O firmă dintre cele apărute după 1990 și care și-au făcut cuibar, rapid, într-o vilă frumoasă, naționalizată, dintr-un cartier bun al Bucureștiului.
Avându-l pe Ducu pe post de ucenic, Felix s-a îndreptat spre viitorul potențial subiect. În preajma sediului firmei i-a ținut lui Ducu un scurt instructaj și l-a trimis la înaintare. Ducu, tipul atât de lipsit de trac pe scenă, a bătut timid în poarta masivă a vilei șmecherilor și a așteptat. Un tip solid, mai degrabă uslaș decât om de afaceri, a întredeschis poarta și a întrebat cam care-i pricina deranjului. Ducu s-a prezentat, a spus că este ziarist și că ar vrea să vorbească cu domnii cutare și cutare. Uslașul a cerut un scurt răgaz, a închis poarta și a dispărut. S-a întors după câteva minute, nu multe, a reîntredeschis poarta și i-a comunicat lui Ducu faptul că domnii solicitați nu sunt disponibili. Dar, ca să nu simtă că a bătut drumul de pomană, îl roagă să accepte o mică atenție, după care i-a îndesat în brațe două sticle de whisky și un cartuș de țigări. Apoi a închis din nou poarta și asta a fost.
Ar fi fost, de fapt.
Năucit, Ducu s-a întors spre locul de după colț unde aștepta Felix.
„Ce-i asta?“, a arătat Felix spre sticle și țigări.
Ducu i-a explicat, pe scurt, pe lung, pe lat și pe înalt, iar Felix a izbucnit. Că noi suntem ziariști, nu șpăgari, că whisky și țigări ne cumpărăm singuri, nu acceptăm de la securiști și așa mai departe. Nervos, l-a luat pe Ducu de mână și au ajuns din nou la poarta firmei cu pricina. Felix a bătut puternic în poartă, iar uslașul a apărut prompt. Fără să spună nimic, Felix s-a uitat lung la Ducu, iar acesta a reacționat, destul de prompt, întinzându-i omului de pază whisky-ul și cartușul de țigări. „Nu, mulțumim!“, a bâiguit Ducu, după care Felix a tras de poartă, trântindu-și-o singur în nas, cu demnitate.
Nu știu și nu cred că Felix s-a schimbat de-a lungul anilor, nu cred că s-a apucat, dintr-o dată sau treptat, să pună botul la micile sau mai marile atenții ale subiecților săi. Dar asta nu i-a oprit pe mulți să umble aiurea cu vorba.
Felix era membru al Comitetului Director al Senatului Academiei Cațavencu. Sună pompos, dar așa eram noi organizați. Eram zece oameni, Senatul, iar cinci dintre noi erau șefi, Comitetul Director. Deciziile cu adevărat importante se luau, oricum, în Senat, dar unele aparțineau acestei conduceri colective, care, conform statutului, era aleasă anual. Statutul ăla n-a fost respectat niciodată cu adevărat, iar Comitetul Director a fost ales o singură dată, în 1994. Din cauza lui Felix.
Nu știu cum, nu-mi amintesc, dar la un moment dat a început un curent interior de subminare a lui FAR. Vectorul principal a fost, ca de fiecare dată când unul dintre noi devenea țintă în interior, Biju. Nu-i cunosc motivațiile, nu-mi mai amintesc nici argumentele lui. Atunci eram toți destul de proaspeți și băgam în seamă toate aceste campanii ale lui Biju. În timp ne-am dat seama că ele porneau din mici fixații și se stingeau după o vreme și că nimeni, dar absolut nimeni n-a scăpat de fixațiile lui. Pur și simplu, i se punea pata pe câte cineva și începea să lucreze. Ei bine, la Felix a lucrat temeinic și cu spor. I s-a alăturat, la un moment dat, și Ivanciuc și am început să ne chestionăm asupra inocenței șefului Biroului de Investigații. Nu a existat nici o singură probă, nici o dovadă, nimic, dar am zis că e mai bine să lăsăm electoratul să decidă. Așa că s-au organizat alegerile statutare pentru Comitetul Director. Felix nu a mai fost ales, în locul lui intrând Florin Călinescu, megastarul de televiziune în devenire, care a obținut cu un vot mai mult decât mine, puștiul de nici 20 de ani în momentul ăla.
Nimeni nu i-a spus nimic lui Felix, n-a existat nici o acuză oficială, nici un reproș. Cu toate astea, în câteva luni de la momentul ăla, nu multe, Felix a părăsit redacția.
În 1995 se mutase la Călimănești, unde și-a deschis un bar pe malul Oltului.
L-am reîntâlnit în 1996, în toamnă, la Baia Mare, unde colabora cu o televiziune locală pentru un serial scris și regizat de el.
Pe 30 martie 1999, în ziua în care a împlinit 49 de ani, Felix s-a stins din viață.
Iertare sa-mi fie, dar cine este Biju?
Ioan T. Morar
Multumesc.
I. T. Morar
Trist