Ce știm cu adevărat despre cei pe care îi cunoaștem? Dar despre cei pe care îi cunoaștem din cărțile altora și din reputația lor literară? Și, în sfîrșit, ce știm de fapt despre ceea ce ne închipuim că știm? S-au tot căutat, găsit și mai ales aproximat răspunsuri la aceste trei întrebări, în literatura universală. Cu Ceea ce putem ști, Ian McEwan adaugă un roman la temelia acestui turn Babel al cunoașterii. O face cu umor, ironie și cu o îndelung verificată ingeniozitate, iar Dan Croitoru, care s-a specializat în traducerea cărților lui McEwan, i-a adus romanul în limba română cu promptitudine și excelență.
Sub un titlu care pare mai potrivit pentru un eseu filosofic (What We Can Know), romancierul construiește un text SF despre ceea ce ne așteaptă – mai ales pe britanici – și despre cum imperfecta lume de azi va fi considerată peste o sută de ani vîrsta de aur a omenirii. O distopie, firește, dar una în care omenirea își vede liniștită de viață: s-a adaptat după ce Marea Inundație a înghițit orașele de lîngă mare și uscatul de la cîmpie în general, încît oamenii s-au mutat pe dealuri și prin munți și s-au văzut cu posibilitățile alimentare și locative drastic restrînse. În cei o sută de ani care au trecut de la vîrsta de aur s-a schimbat și clima – furtunile bîntuie distrugător, dar urmașii noștri s-au obișnuit și cu ele. Ceea ce a luat avînt e pirateria, astfel că o călătorie pe apele care leagă insulele britanice a ajuns o treabă la fel de primejdioasă ca o expediție în largul Somaliei.
Tom Metcalfe, protagonistul romanului, tocmai ce a pornit în căutarea sistematică a unui poem dispărut în 2014, o capodoperă despre care se tot vorbește și scrie, deși n-a mai văzut-o nimeni de atunci. El, cercetătorul și istoricul literar infailibil, dă asaltul final asupra misterului care învăluie capodopera poetului Francis Blundy, „O Coroană pentru Vivien”, care a devenit în timp obiectul tuturor nostalgiilor și frustrărilor și al nemăsuratei admirații a literaților care au auzit despre ea. Pe urmele Coroanei, manuscrisul scris pe un pergament care a ajuns și el de neprețuit pentru meritul că e suportul material al capodoperei, cercetătorul Tom se întoarce în timp luînd la puricat jurnale, scrisori, e-mail-uri și își pune la treabă chiar și imaginația pentru a reconstitui reacțiile și observațiile de moment ale fericiților participanți la cina stropită cu mult alcool cînd Francis Blundy a dat citire poemului dedicat soției sale. Însă pentru a regăsi faimosul manuscris, Tom trebuie să reconstituie și împrejurările în care a fost scrisă capodopera, toate împrejurările care ar fi putut influența în vreun fel dispariția pergamentului. Rezultatul e și o cronică a acelor vremi și a lumii literare de atunci. Așa se face că Ian McEwan își oferă astfel privilegiul de a scrie despre prezentul său (și al nostru!) ca despre un trecut îndepărtat care trebuie reconstituit de-a fir a păr pentru ca personajul său să afle ce soartă a avut fabulosul manuscris pe care-l caută. Efectul e uluitor, ca să nu zic și eu „fascinant“, căci toate cele ce se petrec azi și mai îngăduie ipoteze de viitor – optimiste și pesimiste, deopotrivă – s-au întîmplat. Nu se mai schimbă nimic. Prezentul nostru a devenit trecutul bătut în cuie despre care McEwan scrie cu o ironică și resemnată detașare, fiindcă – nu-i așa? – nici un scriitor n-a putut împiedica omenirea să-și facă rău singură, chiar și atunci cînd răul se întrevede sau poate fi deja pipăit.
Ceea ce putem ști e romanul cel mai ambițios prin cuprindere și mai lipsit de iluzii dintre toate distopiile scrise de Ian McEwan, chiar dacă el își îngăduie speranța că va mai exista omenire și peste o sută de ani, cu această capodoperă despre căutarea unei capodopere.
Ian McEwan, Ceea ce putem ști, traducere și note de Dan Croitoru, Editura Polirom, 2026.
