… Româna națiune și ai noștri stră-ne-poooți! Am parodiat, v-ați prins, o strofă din îndrăgitul nostru imn național, inspirat din muzica popească, în registru minor, așa cum ajunsese și fotbalul binecuvîntatelor plaiuri mioritice. Așteaptă-te, romîne! Fanii unor cluburi de mare tradiție abia așteaptă renașterea unor stadioane legendare – la Timișoara, la Hunedoara și în Bulevardul Ștefan cel Mare. Aflate în diverse faze ale etapelor, inspirate și de strămoșeasca birocrație, proiectele de tip demolare/reconstrucție înaintează în ritm susținut. Strănepoții ultrașilor din Banat, Ardeal și Țara Românească vor apuca negreșit și momentul tăierii panglicii inaugurale. Ca la noi, în patria maistrului-constructor Manole.
Toate proiectele astea sunt oportune, nu încape îndoială, să fie primite! Mici îndoieli provin din alte părți, „pe partea sportivă” și „pe partea identitară”, cum s-ar zice. Dacă se modernizează stadionul, se va moderniza neapărat și jocul echipei? La urma urmei, ca să folosim o vorbă deja lemnoasă, ce înseamnă „identitatea” clubului? De unde o provenit „identitatea” aia? De la stilul arhitectural al stadionului, de la stilul de joc al echipei, de la stilul fanilor din peluzele mai vechi sau mai noi? Hmmm, complicate întrebări ale naibii…
Cine mai sunt adevăratele Poli Timișoara, Corvinul Hunedoara sau Dinamo București? E inutil să tot scotocim prin hîrțoage, ca unii obsedați, avizi să identifice palmaresul și actele de proveniență. Genealogia echipelor de azi poate fi dată uitării. Bine, mersi.
Politehnica Timișoara, nobilă grupare antisistem de pe vremea lui Ceaușescu, a făcut cîndva o mezalianță cu Fulgerul Bragadiru, pe vremea voievodului Iancu Marian, un erou hăituit în temnițele postdecembriste, fără a exista dovezi concrete că s-ar fi îmbogățit împreună cu postcomuniștii și postsecuriștii zilelor de azi.
Corvinul Hunedoara nu mai are cum fi o echipă muncitorească dintr-un simplu motiv: s-a evaporat clasa muncitoare de la combinat, de la uzina metalurgică, unde figurau ca angajați ucenicii lui Mircea Lucescu de la Dinamo.
Dinamoul, ca să-l cităm pe înțeleptul stelist Nea Imi, a încetat să mai fie glorioasa echipă a miliției și securității, hă, hă, sunt mulți ani de atunci… În toți anii ăștia, după trecerea în civilie a fotbalului dinamovist, s-au petrecut o grămadă de transformări și de șobolăneli, nimeni nu le mai ține precis șirul… „Actele vorbește”? Mă lași… Dacă e să tot scotocim prin acte, chiar e chinuitor să tot cauți „identitatea”, fir-ar mama ei să fie de identitate!
Cam la fel stă treaba și prin alte părți, la Craiova sau în Giulești, două renumite locații antisistem. Universitatea Craiova ne fu salvată și propulsată de draga Olguța, o iubită alb-albastră, necontaminată de ciuma roșie. Lîngă șinele de tren, Rapidul capătă viteză, strunit de conducătorul Dan Șucu (colaborator al fostei Securități, dar nu ca poliție politică), încercînd să regăsească performanțele și „farmecul vieții” din vremea generosului domn George Copos (activist de partid, dar numai în calitate de membru CC al UTC). Vedeți, asta înseamnă să ai stadioane noi, cum au două cluburi din fruntea clasamentului. La stadioane noi, jocuri noi, oameni noi. Dacă n-aveți altceva mai bun de făcut, chinuiți-vă să mai identificați identitatea. Treaba voastră. Hai Studenții, hai Ceferiștii! Hai România!
