În pat cu redacția –episodul 37 –

Fiind o relatare asumat subiectivă a istoriei, atât cât o cunosc eu, revistelor Cațavencu, Academia Cațavencu și puțin Cațavencii, nu mi-am dorit și nici n-am spus vreodată că ar fi vorba despre un adevăr universal valabil și incontestabil. Este, dacă se poate așa ceva, un adevăr subiectiv și trebuie tratat ca atare. Nu este istoria oficială, înfrumusețată și artificial obiectivizată, nu e nimic altceva decât un punct subiectiv de vedere. N-am avut și n-am alte pretenții, ca alții. Pot exista universuri și adevăruri paralele, care nu se vor întâlni niciodată cu al meu, iar asta nu mă deranjează. M-a deranjat când, încercând să explice cum au apărut pseudonimele alea jucăușe în Academia Cațavencu, un fost coleg a apelat la lucrarea de licență sau de doctorat a unei doamne care nu călcase niciodată în redacție. Dar am povestit asta, n-are rost să o mai repet.

Totuși, pentru că mi-am amintit de Eugen, o să povestesc un episod mai subțire, de vară. De-abia după asta voi reveni la ordinea cronologică.

Nu mai țin bine minte anul. Eram, deja, în sediul din Pache Protopopescu, în rondul ăla în care-și dădeau mâna, peste drum și peste timp, restaurantul Izvorul Rece (nu cred că i-am călcat pragul mai mult de o dată) și Barfly.

Ne mutaserăm acolo din sediul din Berceni, din clădirea grupului Tofan, care încercase, la un moment dat, să cumpere revista. Sediul din Pache era închiriat de la RAAPPS. Nu era mare: un apartament cu cinci camere mici, semidecomandate, la ultimul etaj al unui bloc vechi, naționalizat. Nouă, pe vremea aia, ne ajungea, iar mie îmi convenea, pentru că era foarte aproape de casă.

De fapt, cred că-mi amintesc și anul. Cel mai probabil, 1997, anul în care mi-am cumpărat prima mea mașină, un Nissan Patrol din 1983. Altă poveste, pentru altă dată. Dar, ca să plătesc cei 3.500 de dolari, cât a costat mașina, m-am afundat mai mult în facerea almanahului. Era primul pe care-l coordonam eu și asta urma să-mi asigure un câștig ceva mai mare decât în anii anteriori (am câștigat bine la toate almanahurile, până la un punct, dar mereu era loc de mai bine).

Printre cei care s-au înscris, încă de prin februarie-martie, când am început lucrul la almanah, cu subiecte a fost, desigur, și Eugen Istodor. Care a promis că va face niște materiale senzaționale cu niște vrăjitoare sau spiritiste, ceva de genul ăsta. Voia să-i ia un interviu lui Nicolae Ceaușescu prin intermediul ălora. O idee foarte mișto.

Pentru că exista mereu nevoia de confirmare a veridicității interviurilor lui Eugen, despre care noi declaraserăm că „au fost autentice, sunt reale și vor fi adevărate“, am insistat mult ca Eugen să ia cu el, la vrăjitoare, nu doar reportofonul, ci și Nikonul redacției, să le facă ălora poze. I s-au dat și două filme.

Și a venit ziua cea mare, în care Eugen a venit în redacție cu cele două filme, afirmând că le-a folosit integral pentru a le face poze vrăjitoarelor. Nerăbdător, am trimis imediat filmele la developat, la un centru din apropiere cu care lucram în mod frecvent. N-a durat foarte mult și filmele s-au întors, însoțite de zâmbetul larg al celui care fusese să le colecteze. Erau absolut goale! De fapt, nu absolut goale. Din 72 de cadre posibile, doar pe un film era imprimată o jumătate de cadru, în care apărea Iaromira Popovici, soția lui Eugen, aflată sub cadrul unei uși din apartamentul lor. Atât. Restul de 71 de cadre erau goale-goale.

S-a râs, s-a înjurat mult, s-a râs iar, s-au făcut miștouri nesfârșite la adresa lui Eugen. Care a rezistat cât a rezistat, după care a plecat ofuscat acasă. Cu atât mai ofuscat cu cât nici caseta din reportofon nu îl ajuta prea mult. În locul interviului cu Ceaușescu pe care spunea că l-a luat prin intermediul vrăjitoarelor nu se auzea decât o bolboroseală lungă, din care nu se înțelegea absolut nimic. Bine, unora li s-a părut că Ceaușescu bolborosea cu vocea lui Eugen, iar vrăjitoarele cu vocea Iaromirei, dar astea sunt răutăți.

Când Istodor a ieșit, trântind ușa, de la unul dintre birouri s-a auzit vocea lui Mardale: „Ce-aveți, mă, cu omul, că pozele sunt foarte bune?“. Octav, în liniște, desenase toate cele 71 de cadre lipsă, umplând filmele cu vrăjitoarele lipsă.

Au rămas, până astăzi, cele mai mișto 71 de negative făcute de vreunul dintre membrii redacției, ever. De fapt, n-au rămas, pentru că, după ani de zile în care au fost expuse în redacție, la una dintre mutări, negativele s-au pierdut. Mare păcat.