În pat cu redacția – episodul 46 –

Cândva, pe parcursul anilor ’93-’94 ai secolului trecut, am început și noi să credem că suntem o publicație importantă, că însemnăm ceva. Pentru cine, cum, încă nu ne dădeam seama. Dar existau atât de mulți oameni care ne spuneau că suntem foarte tari, încât, cedând destul de ușor, credeam asta. În primul rând pentru că voiam să credem

Dinu Patriciu și Horia Rusu, copreședinți eterni ai câte vreunei aripi tinere a PNL, făceau conferințe de presă doar pentru a furniza marfă nouă rubricii „Bula demnitarului de supt poala dealului“, la categoria „Gândire cu premeditare“. Emil Constantinescu era convins că suntem plătiți de Petre Roman pentru a-l denigra pe el, candidatul lipsit de șarm al Convenției Democratice. Se vorbea despre „fenomenul Academia Cațavencu“, iar unii vedeau în noi niște băieți mult mai inteligenți decât eram în realitate, în timp ce alții ne amușinau ca pe o sursă bună de bani, neexploatată la adevăratul ei potențial.

Pe fondul ăsta a apărut ideea unui almanah. Poate unora le-ar plăcea să creadă că a fost o idee din interiorul revistei și, din interior fiind și ei, ar vrea să și-o asume. Dar, la aproape trei decenii distanță, tind să cred că ideea nu ne-a aparținut nouă, ci mai degrabă ne-a fost indusă cu abilitate, ca să pară a noastră.

Dar, chiar dacă a fost sau nu ideea lui, chiar dacă a fost o idee firavă a vreunuia dintre noi, preluată și amplificată de el, cel care a scos, de fapt, primul Almanah al Academiei Cațavencu a fost Adrian Sârbu.

Cum-necum, lăsându-ne să credem că vom face afacerea vieții noastre, Adrian Sârbu ne-a convins să-i încredințăm lui primul nostru almanah. Noi, lui. Noi eram „fenomenul“, el era un om care avea un radio, o agenție de presă, un sâmbure de televiziune și o editură la care nu scosese vreo lovitură. Și o tipografie, o rețea de distribuție de presă. La momentul ăla, în 1994, nu lansase nici Pro Sport, PRO TV nu exista, Ziarul Financiar nu era nici măcar proiect, iar Adrian Sârbu era departe de a fi mogulul pe care aveam să-l cunoaștem toți mai târziu.

Noi, pe de altă parte, editam un săptămânal, îl dădeam la tipar în fiecare noapte de luni/dimineață de marți, am fi putut să ne edităm singuri almanahul, am fi putut să facem o mulțime de lucruri. Dar, de fapt, nu știam să facem asta și aveam să o învățăm câțiva ani mai încolo, prin 1996, când, împinși mai mult de nevoie, a trebuit să ne luăm soarta în mâini.

Așadar, cândva în 1994 ne-am apucat să lucrăm la almanah, în colaborare cu editura Pro. contractul era mai mult decât avantajos: 80% din profit urma să ne revină nouă, iar Adrian Sârbu urma să rămână cu doar 20% din profit. Super-afacere, felicitări negociatorului 🙂

E drept, foarte mult nu s-a muncit la almanahul ăla. Fiind primul, a fost, mai degrabă, o antologie de texte și poze cu bule. Cam 80% din almanah era antologie, restul fiind marfă nouă.

Almanahul a fost un mega-succes de casă. Primul tiraj, care s-a epuizat în mai puțin de două săptămâni, a fost de 80.000 de exemplare. Au urmat tirajele doi și trei, despre care nu prea am mai avut informații. Nu cred că cineva din redacție a văzut, vreodată, o listă completă a acestei afaceri. Cert este că cele 80 de procente din profit, care ne reveneau nouă, n-au fost chiar averea la care ne așteptam. Distribuția, care-i aparținea lui Sârbu, a mâncat peste 50% din prețul de tarabă. Tipografia a costat și ea ceva. Au mai fost taxe, impozite, alte costuri… Și niște bartere. Cu Samsung și cu Swatch.

Să nu fiu înțeles greșit. Pentru o antologie am câștigat destul de bine. Pentru cât de bine a fost vândut almanahul, însă, am câștigat foarte prost. Mai am pe undeva, și astăzi, Swatch-ul ăla luat din barter. Combina muzicală de la Samsung, care avea un platan pe care puteai pune cinci CD-uri, nefiind nevoit să mai schimbi CD-ul de fiecare dată când se termina albumul, s-a stricat prima dată a două zi după ce a expirat garanția. Cumva, pe aia am reparat-o singur și a mai dus-o câțiva ani, șontâc-șontâc. Încrederea în generozitatea lui Adrian Sârbu, însă, n-a mai reparat-o nimeni, niciodată.

La un an de la începere discuțiilor pentru acest contract fabulos, care ar fi urmat să ne îmbogățească, Piticu încă îl mai suna pe mogulul în devenire: „Alo, Sârbule, sunt croatul. Când ne dai banii?“.