Dosarul „10 august” a mai făcut un pas spre ieșirea din istorie fără să intre vreodată cu adevărat în justiție. Achitările pronunțate astăzi de Tribunalul Militar nu sunt definitive. Ele pot fi atacate. Teoretic, mai există un drum. Practic, însă, în octombrie, faptele se prescriu, șefii de atunci ai jandarmeriei devin imaculați, iar orice discuție despre vinovății, responsabilități și adevăr va fi degeaba.
Au trecut aproape opt ani de la una dintre cele mai controversate intervenții ale forțelor de ordine din România postcomunistă. Despre seara de 10 august 2018 s-a vorbit mult. Au existat imagini, mărturii, înregistrări, rapoarte, anchete, comisii și dezbateri televizate fără sfârșit. Fiecare parte și-a construit propriul adevăr. Unii au văzut o reprimare brutală a unui protest. Alții au vorbit despre provocări, violențe și necesitatea restabilirii ordinii publice. Ce trebuia să stabilească justiția era dacă au existat fapte penale și, dacă da, cine le-a săvârșit.
După opt ani, răspunsul pe care îl primește societatea este: poate că da, poate că nu, dar oricum nu are prea mare importanță, pentru că timpul de judecată s-a cam scurs.
Într-un stat de drept, achitarea este la fel de legitimă precum condamnarea. Dar și în acest caz am asistat la o cursă de anduranță. Cei care au bătut și gazat oameni în Piața Victoriei au rezistat și, cel mai probabil, vor câștiga crosul libertății în toamnă.
Pentru victime, decizia de azi e o lovitură care doare la fel ca bastoanele primite pe spinare în vara lui 2018. Inevitabila prescripție va trage cortina peste un capitol rușinos al democrației noastre și va arăta încă o dată că statul român e cel mai mare dușman al cetățeanului său.
