În 1994, pe final de vară, m-am hotărât să devin haiduc. Am luat de la bogații care nu eram și am dat săracilor difuzori de presă, care oricum luau aproximativ 50% din încasările noastre. În istoria mea personală, momentul mai este trecut și drept „ziua aia în care am ieftinit gazeta“.
Era o zi obișnuită de luni. Adică zi de redacție. La data aia ne mutaserăm, deja, din Calea Victoriei, din cămăruțele de la Uniunea Scriitorilor, în strada Armoniei, între Biserica Sf. Silvestru și Bulevardul Dacia, aproape de legendarul magazin Coleus, unul dintre primele supermarket-uri românești. Tot aproape ne era și o rotiserie mică (la început) de pe Dacia, pe care am crescut-o ca pe copilul nostru. Puiul la rotisor a fost, vreo doi ani, șaorma noastră cu de toate.
Era, așadar, o frumoasă zi de luni. O mare parte din redacție era plecată la Brașov, unde făcea un ciubuc. Adică, printre valuri de alcool și aere de vedete, scoteau un soi de foaie a Cerbului de Aur. În ciuda asigurărilor date înainte de a accepta ciubucul cu pricina, cum că textele vor fi predate la timp, iar revista nu va avea de suferit, pe măsură ce trecea timpul devenea din ce în ce mai clar că, fără măsuri urgente, o mare parte din revistă ar rămâne goală. Devenisem, de ceva vreme, secretar de redacție. În ziua cu pricina eram, din întâmplare, și responsabil de număr. Și pentru că cel care ar fi trebuit să fie cap limpede era printre ciubucarii de la Cerb, eram și cap limpede.
Pe la prânz am început să paginăm. Eu îmi predasem, mie însumi, textele de la prima oră și trăgeam de cei rămași în redacție să și le predea și pe ale lor. Din când în când mai venea câte un fax de la Brașov, cu câte un text de la redacția din exil. Tot nu ajungeau, așa că am început să umplu spațiile goale, acoperind rubricile pe care ar fi trebuit să le scrie alții. Cândva, pe la orele opt-nouă ale serii, computerul principal de la paginare a crăpat subit. Pentru scurt timp, dar am pierdut tot ce se paginase până atunci.
Nimic grav. Am trecut bulevardul spre magazinul-rotiserie, am refăcut stocul de Gold Fassl și am luat-o de la capăt. De fapt, între timp, fetele deschiseseră un Template mai vechi și repaginaseră cam tot ce pierduserăm.
Până la urmă, după ce am scris cam o treime din revistă, am supravegheat paginarea și mi-am mărit considerabil doza de beri a unei zile de luni, am reușit să terminăm revista la timp. Ca responsabil de număr și cap limpede, m-am mai dus și în tipografie, am decupat bulele, le-a pus pe poze, am asistat fericit la momentul intrării revistei în tipar și am plecat spre casă cu un deplin sentiment al datoriei împlinite. Un soi de erou eram, în mintea mea.
A doua zi, pe la 11 jumate, am ajuns la redacție. Cât de cât proaspăt și vesel din cale-afară. Mă așteptam, cred, la aplauze colective, dacă nu de-a dreptul la urale. N-a fost să fie. De fapt, prima persoană pe care am întâlnit-o, chiar înainte să intru în redacție, a fost corectoarea, care, zâmbindu-mi cu gura până la urechi, mi-a comunicat că am ieftinit ziarul. Și a plecat râzând în hohote.
Asta făcusem, într-adevăr, am realizat, după ce am intrat într-o redacție sloi, în care toată lumea îmi evita privirea. Am luat o revistă din pachetul venit de la tipografie și am înțeles. În loc de 300 de lei, prețul stabilit de câteva luni, revista revenise la 150 de lei, prețul vechi. Pur și simplu, Template-ul mai vechi din computer nu avea prețul actualizat și nici nu a verificat nimeni asta. Dată, număr, totul trecuse cu brio de corectură, prețul nu.
N-a durat mult și a sunat telefonul. Era nea Dan Nicolici, care m-a cerut direct pe mine. „Ce-ai făcut, puștiule? Ai ieftinit ziarul? Bravo, curajos, când noi ne gândeam să-l mai scumpim puțin, că s-a scumpit iar hârtia. Știi cât e paguba? Un milion și ceva de lei…“
Am bâiguit ceva, nu știu ce, am dat să mă enervez, iar pe Nicolici l-a pufnit râsul: „Lasă, nu-i așa grav. Se mai întâmplă, dă-o dracului. Da’ voiam să vorbesc cu tine, să văd dacă ești OK!“.
Eram. Până la urmă, nu era chiar vina mea. Doar că ciubucarii de la Cerb erau de altă părere. Pe la două după prânz, când le-a mai trecut mahmureala, au reușit să compună un fax prin care-mi comunicau o lungă listă de penalizări. La care am răspuns cu o și mai lungă listă de înjurături, urlete și o demisie de o pagină. Pe care le-am lăsat-o pe biroul meu, alături de un pix ieftin și de legitimația ruptă în bucăți. După care am plecat, demn, spre barul de la primul etaj al căminului studențesc de la Leu, pe unde ne făceam veacul, din când în când, o parte dintre studenții de la FJSC. Acolo am dat peste bunul meu prieten și coleg de apartament Cosmin și peste Vali, coleg de an cu mine, care începuse să lucreze ca operator la Sigma TV, precursoarea Euronews-ului de azi. Eu tocmai ieftinisem gazeta în ziua/noaptea de dinainte, iar lui Vali, care fusese la o filmare târzie, tocmai i se furase, în aceeași noapte, camera, în timp ce adormise în tramvai. Doi puști care păgubiseră instituțiile de presă pentru care lucrau, motiv numai bun să se apuce de băut…
