De la Casa Vernescu a cam trebuit să ne mutăm prin 1993, după ce Mircea n-a mai fost președintele Uniunii Scriitorilor. Așa am ajuns în capătul străzii Armoniei, aproape de Bulevardul Dacia. Ne amuzam, din când în când, pentru că numai armonie nu răzbătea de după pereții redacției. Se râdea mult, deseori, asta era bine, dar se și urla foarte des. Ne certam ca chiorii, cel puțin o dată pe săptămână, din te miri ce motive.
În sediul ăla eram când am ieftinit eu revista. S-a urlat, desigur.
Acolo stăteam când ne dotaserăm deja cu mai multe Mac-uri, pe care Călinescu și Șobolanul ar fi vrut să le păstrăm în țiplă și să le folosim doar lunea. Or noi nu eram de acord. Nici Florin Iaru și nici eu, căci amândoi mai făceam niște ciubucuri paginând diverse chestii. Călinescu, ajuns, pentru o scurtă perioadă, în Comitetul Director, își făcuse un obicei să vină noaptea prin redacție ca să vadă dacă Mac-urile atât de prețioase ale redacției erau folosite pentru ciubucurile cu pricina. Toată vara, cât a stat în țară, Vulpe i-a ținut isonul. Nu-i deranja dacă unul dintre computere era brutalizat cu sălbăticie atunci când jucau unii dintre băieți pinball, dar prevedeau brusc falimentul revistei din cauză că i s-ar fi epuizat computerele dacă mă prindeau pe mine sau pe Iaru butonând la câte vreo machetă.
La un moment dat ne-au luat cheile. Nu mai aveam voie în redacție decât atunci când se deschidea oficial și trebuia să părăsim incinta atunci când plecau și secretarele.
N-a durat mult. Când s-a prins grasu’ că Iaru tot intra noaptea în redacție, pe geamul de la baie, a venit furibund în ședință și a început să-l înfiereze proletar pe poetul detepist.. A fost o ședință furtunoasă, care, nu mai țin minte cum, a deviat înspre o sesiune de miștouri la adresa lui Călinescu. Mare amator să le facă, incapabil să le suporte, Florin Călinescu s-a enervat îngrozitor și nu a vrut să ne mai vorbească. Dar a rămas acolo, bosumflat, pe un scaun. Atitudinea asta a lui, din cale-afară de copilărească, ne-a întărâtat, parcă, și mai mult. Am dat o fugă până la magazinul de peste drum, ne-am aprovizionat cu pui la rotisor și bere Gold Fassl și am început o serie de ceea ce astăzi s-ar numi roast-uri.
Nu știu cum a rezistat Călinescu atât de mult, nu știu cum de n-a sărit la bătaie. Cert e că n-a făcut-o. A stat acolo o oră, o oră și ceva, din ce în ce mai încrâncenat, din ce în ce mai roșu la față. În cele din urmă, pufnind, și-a luat geanta diplomat și a plecat brusc, închizând ușa cu grijă.
Ne-am mai văzut câteva săptămâni, până când l-am auzit, într-o seară de duminică, la PRO FM. De fapt, avea de multă vreme oferta asta de la Sârbu și nu știa cum să ne spună. Așa, n-a plecat pentru că mogulul îi oferea o căruță de bani, ci pentru că eram noi răi și nu-i înțelegeam geniul.
Gata? S-a terminat cu patul si redactia? 🙁