Când am început acest serial îmi propusesem olecuță de rigoare. Chiar dacă este o poveste strict subiectivă, căci n-are cum altfel să fie, ceva mă îmboldea să-i dau o aparență de rigurozitate. Măcar cronologică. Este destul de evident că n-am putut să fac asta. Cum este, de asemeni, destul de evident că nu este o poveste pe care să reușesc să o înghesui în doar 52 de episoade, cum, iarăși, îmi propusesem la început.
E cea mai lungă relație pe care am avut-o vreodată, cu tot cu întreruperea de vreo opt ani, între 2002 și 2010. Am plecat când nu ne era bine și m-am întors când ne era greu. Măcar în ăia opt ani de absență am mai învățat ceva, dintr-un domeniu paralel și conex, deși diferit. Am crezut că-n advertising, fără presiuni politice pe cap, voi fi liber. Dar asta e deja altă poveste.
„La bine și la rău, până când moartea ne va despărți“ sunt jurăminte din filme, care țin, oricum, de alt tip de relații decât cea pe care poți să o ai cu o revistă. Nu mi-am imaginat niciodată, la începuturile mele, că viața mea va ajunge să se confunde cu revista asta, aproape în totalitate. Și sunt un tip cu imaginație. Dar pe asta n-am văzut-o, pur și simplu.
Înainte să revin – în numărul viitor sau, poate, peste două numere – la cursul cronologic al poveștii (ori, poate, mai puțin cronologic, nu știu), fac o pauză pentru a visa.
Dintre fondatorii Academiei Cațavencu mai suntem în redacție (destul de impropriu spus, totuși) fix trei oameni: Doru Bușcu, Viorel Moțoc și eu. Atât. Ședințele de redacție au dispărut cu totul de ani de zile, au dispărut până și ședințele post-ședințe de redacție, din pasajul Villacrosse.
Piticului îi plăcea să spună, într-o vreme, că suntem ca niște rock-star-uri. Nu eram, neapărat, dar el așa se comporta, oricum. Așa se mai comportă și azi, dar asta nu este treaba noastră. Urma, profețea el, să ne despărțim din cauza gagicilor și a banilor. O profeție hazardată și infirmată de timp. Nu ne-au despărțit nici gagicile și nici banii. Uneori au fost la mijloc orgolii, alteori principii. Unii și-au dorit mai mult să fie guvernatori, alții consuli, unii au alergat disperați după glorie, alții s-au retras discreți în uitare.
N-am fost rock-star-uri și nici nu suntem. Dar asta nu mă împiedică să visez la un ultim concert împreună. De fapt, dacă s-ar solda cu un concert, cu un număr al revistei făcut împreună, ar fi fabulos. Pe mine m-ar mulțumi și o repetiție.
Să ne-njurăm cu răspundere, să ne luăm la mișto, cu sau fără sens. Să ne certăm, să ne urâm sincer preț de câteva ore, să nu ne-mpăcăm niciodată și, totuși, să o luăm de la capăt săptămână de săptămână.
Obișnuiam să mergem de două ori pe an la Pârâul Rece, într-un soi de teambuilding unde încercam să mai împrospătăm revista. Nu reușeam aproape niciodată, dovadă că și azi, în Cațavencii, mai avem rubrici care supraviețuiesc încă de pe vremea lui Cațavencu.
N-am fost, nu suntem și nu vom fi rock-star-uri, dar, pe lângă carierele solo, ar merge un ultim album scos împreună. Just for fun.
Pe vremuri era Almanahul Catavencu, pe care il asteptam in fiecare an. Mai sunt si acum pe net pdf-urile respective.