Felix Anton Rizea era un personaj. Nu doar un răzbătător jurnalist de investigații și, dincolo de toate, un tip sensibil, dar și un personaj extrem de complex, cu o viață ieșită din comun.
În 1990, când l-am cunoscut, Felix avea deja 40 de ani, fiind unul dintre cei mai bătrâni membri ai redacției. Și era student. La Teatru.
Născut în Brăila în 1950, Felix nu terminase liceul atunci când toți cei din generația lui o făcuseră. De ce, asta nu știu. Era atras de teatru, asta ar fi vrut să facă, așa că se angajase la teatrul din Bârlad și chiar prinsese câteva roluri apreciate inclusiv de criticii vremii. Așa că, încurajat de succes, a dat examen la facultatea de actorie din București, în 1973. Și a și intrat, din prima. Doar că, legal, nu avea voie. Pentru că, neterminându-și liceul, nu avea nici diplomă de bacalaureat. Ca să dea examen la Teatru falsificase diploma de Bac a surorii lui. În 1975, manevra lui a fost descoperită și a fost supus unui proces rapid, în urma căruia a fost condamnat la 2 ani de închisoare și la plata unor despăgubiri de 50.000 de lei, cât evaluase statul că fusese păgubit de școlarizarea lui.
În decembrie 1975, după 9 luni de arest, Felix Anton Rizea a fost grațiat de către Nicolae Ceaușescu, cu recomandarea de a fi recuperat pentru teatru.
Povestea lui pre-revoluționară e lungă, mult mai lungă și complexă, dar eu mă opresc aici cu ea. Puteți citi o scurtă biografie a lui Felix scrisă de soția lui Ligia, la această adresă de Internet.
Extrem de sincer, Felix ne-a povestit, de la început, toate pățaniile vieții lui. Și, în spiritul aceleiași sincerități, ne-a spus că în cele 9 luni de închisoare, la cei 25 de ani ai lui, a fost presat de către Securitate și a acceptat să semneze un angajament de colaborare. Căruia, mai târziu, nu i-a dat curs. Poate și asta a ajutat la eliberarea lui după doar 9 luni. Nu știu, pentru că nu am avut până acum acces la dosarul lui de la CNSAS.
Eram mic, totuși, la nici 18-19 ani, și uneori nu foarte inteligent social. Asta nu sunt neapărat nici astăzi. Credeam că faptul că Felix ne-a recunoscut colaborarea lui cu Securitatea este un lucru despre care pot scrie, cu autoironie de grup și cu asumare.
Așa că, atunci când Sorin Roșca Stănescu, un turnător realmente sinistru, care nu fusese constrâns, ci se oferise voluntar pentru a-și turna colegii de facultate, începuse să umble prin diverse redacții cu un soi de detector de microfoane, poreclit Bird (pasăre), am scris un text în care făceam mișto de SRS. Ideea era că, de fapt, nu există nici un astfel de aparat, ci este chiar Sorin Roșca Stănescu cel care descoperă microfoanele din pereții redacțiilor, mergând din cameră în cameră și spunând: „Aici am pus, aici n-am pus, aici am pus, și aici…“. Mai scriam în textul respectiv că avem și noi ceva asemănător în redacție, căruia îi zice „L’Alouette“ (ciocârlia) și care este, de fapt, Felix Anton Rizea.
Textul a trecut de toți factorii decidenți din redacție, adică de Doru Bușcu, care era secretarul general de redacție și care decidea ce texte intră și ce texte nu în revistă, și a fost, prin urmare, publicat.
Marți, când a ajuns la redacție (la sediul de la Uniunea Scriitorilor) revista tipărită și când, ceva mai târziu, după ore, am ajuns și eu, am fost întâmpinat din capul scărilor ce duceau la etajul I de un urlet care nu mă putea face să mă gândesc la nimic bun: „Futu-ți morții mă-tii de puști obraznic, băga-mi-aș etc., ș.a.m.d.! Mă faci securist chiar în revista mea?“.
La început, n-am fugit. Chiar eram amuzat de situație. Am și încercat să-i explic lui Felix că, din moment ce el însuși a recunoscut că fusese racolat, la ananghie, nu văd de ce n-am râde împreună de asta. Dar Felix cobora vijelios scara în spirală, iar eu eram din ce în ce mai aproape de mânia lui. Așa că, până la urmă, am luat-o la goană. Am fugit prin grădina-terasă din spate și m-am întors pe intrarea din față, ajungând în redacție și ascunzându-mă în spatele celor mai mari. Până la urmă, ziua s-a terminat cu mine dându-i o bere lui Felix și el una mie.
