Dacă e ceva ce-mi tulbură somnul şi mahmureala corespunzătoare în ultima vreme, e faptul că anul ăsta trebuie să termin şi eu o facultate, ca să nu zică lumea de la Tulcea că m-am dus în Capitală şi m-am apucat de prostii. Din fericire pentru mine, cînd am ajuns în Bucureşti mi-am dat seama că nu vreau să învăţ foarte mult, aşa că m-am dus la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Trei ani au trecut uşurel, de parcă ieri mă dădeam la prima colegă la admitere. Dar parcă pentru toţi anii ăştia de studenţie plăcuţi trebuie să plătesc cu o săptămînă de coşmar birocratic kafkian. Şi ştiu că nu-s singurul, dar am decis să mă plîng şi-n numele colegilor mei de suferinţă.
Joi, ora 13,45. Am ajuns cu 15 minute înainte de deschiderea secretariatului şi totuşi sînt deja vreo 13 persoane la coadă. Perfect! – îmi zic eu. Cît de mult poate să dureze să iei o diplomă din secretariat şi să dai cu subsemnatul pentru 13 oameni?
Ora 14. Programul de la secretariat începe. Oficial, cel puţin. În realitate, uşa de lemn rămîne la fel de nedeschisă ca pînă acum. Noi ne uităm ca nişte căţei care zgîrie uşa cînd nu ştiu cum să intre în casă. În scenă apare un pitic pe steroizi, cu privire de psihopat, care cînd vede ce puhoi de lume s-a adunat în faţa secretariatului, o ia razna. Din cauza faptului că vorbeşte o combinaţie între moldovenească şi italiană, nu înţeleg precis de ce e ofticat, dar în principiu e din cauză că de o lună secretariatul îl tot ţine pe la cozi pentru nişte amărîte de chitanţe.
Ora 14,15. La coadă se mai înghesuie alţi cîţiva nefericiţi. Secretariatul rămîne nedeschis. Piticul moldo-italian se enervează şi mai tare şi începe să ţipe: „Porca putana! Porca putana“. După cinci minute se duce în faţa uşii secretariatului şi ameninţă că o rupe cu capul. Sincer, la ce scăfîrlie are, e capabil.
Ora 14,30. În secretariat intră un profesor, dar nici unul dintre studenţi. Eu completez de zor acte. Ca să-ţi ridici diploma trebuie să completezi o cerere de împrumut, apoi să vii cu o copie legalizată, urmată de încă o cerere de înlocuire, vreo trei daturi cu subsemnatul pe ici-colo, urmate de încă o cerere de lichidare a permisului de bibliotecă. Şi asta e înainte de înscrierea la licenţă, unde mai sînt încă vreo cîteva copii legalizate şi drumuri de făcut. Încep să mîrîi şi eu „Porca putana!“ pe sub mustaţă.
Ora 15,45. Cu un sfert de oră înainte de terminarea programului, intru să îmi iau şi eu diploma de bacalaureat, bineînţeles, cu un pic de îndrăzneală şi cîteva înjurături de la colegi. În secretariat, parcă înţelegi ce-a vrut să zică Einstein cu relativitatea. Timpul pur şi simplu curge altfel. Doamna secretară (una la număr pentru un an întreg de studenţi care vin să-şi încheie studiile) se mişcă cu eleganţa unui ponei printre birouri. Mai o glumiţă, mai o guriţă de cafea, mai o semnătură aici şi gata cu luatul diplomei.
Eu ştiu că mă plîng aiurea pentru cele două ore de aşteptare, cînd cu cîteva zile înainte colegii mei au stat mult mai mult la coadă pentru aceeaşi problemă şi nici alte secretariate nu-s mai breze. Dar ce să-i faci, noi sîntem la Jurnalism şi aşa ne-au învăţat. Cînd nu-ţi convine ceva, scrie despre asta. Avem puterea asta, de ce să n-o folosim? Că ăia de la Arhitectură, săracii, n-au cum să facă o clădire despre statul la secretariat.