De fiecare dată cînd mă întorc la povestirile lui Thomas Mann încep cu „Suferință și dezordine timpurie“, o nuvelă în care nimic din ceea ce simte fetița care se îndrăgostește de un adult nu e spus de-a dreptul, ci e sugerat cu trăsături fine de condei, și las pentru sfîrșit „Moartea la Veneția“. Mă întorc astfel la ordinea în care am citit povestirile lui Thomas Mann, din adolescență, cînd am descoperit „Mario și vrăjitorul“, „Tonio Kröger“ și „Moartea la Veneția“, pînă la cursul lui Gelu Ionescu din studenție, cînd am analizat timp de un an, frază cu frază, „Moartea la Veneția“.
„Suferință și dezordine timpurie“ atinge perfecțiunea în investigarea sentimentelor care își fac apariția și tulbură treptat seninătatea copilei care trece într-o singură zi la o altă vîrstă lăuntrică, trăind o suferință pentru care nu e pregătită, suferința dragostei, pe fundalul poveștii unei familii care decade, în timpul marii crize care agită Republica de la Weimar. Povestea familiei Cornelius e relatată cu o minuțioasă precizie – nimic ambiguu aici! –, din perspectiva lui Abel, profesorul de istorie care a cunoscut și vremuri mai bune, pe un ton în care nostalgia și umorul amărui se amestecă în ceva nou, aparte, o anticipare a dezordinii și suferinței prin care va trece Germania și care îl vor împinge pe scriitor să emigreze.
Literar, nuvela apărută în 1925 îi închide lui Thomas Mann calea care l-a dus romanul său de debut, Casa Buddenbrook, cel ce i-a adus Premiul Nobel, în timp ce „Tonio Kröger“ îl va împinge mai tîrziu să scrie „Moartea la Veneția“. Scriitorul, care a avut și o viață sexuală secretă, se apropie primejdios de mult în „Tonio Kröger“ de acel secret, cînd scrie despre atracția adolescentului Tonio pentru un coleg de clasă. Autorul însuși va mărturisi într-o scrisoare, mulți ani după aceea, că în adolescență s-a simțit atras de un coleg – cu o „inocentă pasiune“, are el grijă să adauge. De aceea, poate, tînărul Thomas Mann a lăsat să treacă doi ani pînă să publice această povestire scrisă în 1901, dar apărută în 1903. Opt ani mai tîrziu, după ce vizitează Veneția, Mann avea să scrie „Moartea la Veneția“, nuvela în care celebrul scriitor Gustav von Aschenbach călătorește la Veneția, unde face o pasiune pentru adolescentul polonez Tadzio. La Veneția, Thomas Mann însuși se simțise atras de Wladzio, un adolescent polonez aflat acolo cu părinții. În afară însă de aceste neîmpărtășite amoruri clandestine, „Tonio Kröger“ și „Moartea la Veneția“ cuprind reflecțiile la vîrste diferite ale autorului lor despre scris și despre legăturile dintre viața de toate zilele și literatura care o absoarbe. În „Tonio Kröger“, tînărul scriitor celebru încă se întreabă pe ce cale să apuce, încercat de dorința de a scrie și el romane naive în care suferința e ținută la distanță. În „Moartea la Veneția“, Aschenbach, scriitorul celebru, trecut de cincizeci de ani, își cercetează cicatricile pe care i le-a adus explorarea suferinței din viața cotidiană și a suferinței pe care i-a stîrnit-o scrisul despre chinurile vieții. Puțini autori au lăsat pagini atît de profunde și de amănunțit exprimate despre trecerea scriitorului prin viață și despre durerile creației ca Thomas Mann în „Moartea la Veneția“.
Proza scurtă exercită asupra lui Thomas Mann o presiune uriașă, încît trecerile la roman par să-l elibereze de suferința pe care i-o provoacă textele concentrate în care scriitorul sublimează propriile sale experiențe de viață. Și totuși, Thomas Mann s-a întors toată viața la proza scurtă, ca și cum n-ar putea trăi fără să revină la suferința pe care i-o provoacă scrierea povestirilor.