Alarmele pornesc, tavanul magazinului cedează. Prin gaură cade ca prostul un dement care fură un chicken burrito cu care agaţă o fiică de amiral. Sentimentul iniţial e că regizorul Peter Berg ne ia la mişto. Că face un enorm spoof cu aparenţă şi marketing de blockbuster SF*, încercînd să ne lecuiască de prostul obicei de a aştepta ceva bun de la extratereştri. Dar minutele trec (provocînd o gamă largă de efecte, de la sictir la somnolenţă), iar ceea ar fi trebuit să fie o parodie acvatică la oricare dintre filmele lui Michael Bay se ia din ce în ce mai serios.
Invazia e pe bune şi de data asta porneşte din Oceanul Pacific, de lîngă coastele statului Hawaii. Forţele navale sînt, accidental, la datorie şi nici o adiere de originalitate nu tulbură apele liniştite ale genului. Militarii (totalmente depăşiţi tehnologic) sînt unilateral eroi. Alienii (cu ochi de şopîrlă turbată şi nişte bărbuţe amintind de dosul unui porc spinos, în condiţiile în care navele lor arată exact ca roboţii din Transformers) sînt eminamente răi. Oamenii de ştiinţă (care lansaseră un semnal fără precedent către Planeta G) sînt inconştienţi. În fine, gagica eroului e blondă, iar între sînii ei s-ar putea ascunde o întreagă galaxie. Dar inteligentă, sufletistă şi nu se dă în lături de la nimic pentru a salva lumea.
Scenariului (perfect retard) nu i se poate reproşa mare lucru: pentru maximizarea profiturilor, pînă şi un copil de patru ani trebuie să priceapă absolut tot ce se-ntîmplă pe ecran. Dar pe extratereştri nu-i înţeleg. Deşi vin la pachet cu o tehnologie superioară, CGI, tot ce sînt în stare să masacreze sînt cîteva distrugătoare, vreo trei elicoptere, o autostradă, un teren de baseball pentru copii şi o clădire iconică din Hong Kong. În schimb, nava lor amiral, o minune a tehnicii galactice, e nimicită de un cuirasat lansat la apă în 1944 – mai exact, acel USS Missouri din manualele de istorie şi din Under Siege (apogeul lui Steven Seagal). Care funcţionează-n film, ca şi în realitate, ca navă-muzeu, dar este, miraculos, dotat cu suficientă muniţie cît să spulbere o ţară musulmană de mici dimensiuni. Miracolul continuă: marinarii care-l deservesc sînt nişte veterani de război (al doilea, logic) pe steroizi, care se mişcă organizat, ca titirezii, în faţa ameninţării extraterestre.
Un alt veteran, al altui război (genul infirm, dotat cu nişte picioare subţiri, de metal, şi-un tricou pe care scrie „Army“), îşi face şi el datoria, bumbăcind un alien cu apucături pugiliste. Dinţii pocitaniei care zboară apoi în direcţia spectatorilor simbolizează victoria umanităţii, care e aproape. „Să vedem dacă putem amîna încă o zi sfîrşitul lumii“, zice veteranul. „Cine vorbeşte aşa?“, îl întreabă un om de ştiinţă c-un aparent bun-simţ cinematografic. Practic, toată lumea în afară de alien-ul ştirb.
* Battleship (SUA, 2012). Regia: Peter Berg. Cu: Liam Neeson, Taylor Kitsch, Rihanna.
Dacă doriţi să recomand
1) Harold and Maude / Harol şi Maude (SUA, 1971; regia: Hal Ashby). La Cinemax – vineri, 4 mai, ora 21. Un puşti depresiv şi obsedat de moarte, aşa cum se manifestă ea la înmormîntări, o întîlneşte pe Maude (79 de ani), care-i bagă minţile-n cap prin intermediul unor sentimente puternice. Un film pervers, în aparenţă, dar o comedie, în esenţă.
2) Faces / Chipuri (SUA, 1968; regia: John Cassavetes). La TVR Cultural – vineri, 4 mai, ora 22,55. O dramă din familia celor care au succes la Festivalul de la Veneţia despre oameni căsătoriţi de prea mult timp, care caută parteneri ideal de nepotriviţi! Subiectul era vechi de cînd lumea, dar ceea ce făcea Cassavetes în America anilor ’60 era nou şi foarte „european“. Iar acum e, cum să spun, de colecţie.
3) Good night and Good luck / Noapte bună şi noroc! (SUA, 2005). La MGM – duminică, 6 mai, ora 22,45. O poveste romantică din vremurile bune ale jurnalismului, cînd, dacă te numeai Edward R. Murrow şi lucrai la CBS, puteai să ceri demisa unui senator obţinînd-o în cele din urmă! Senatorul era Joseph McCarthy (tipul cu vînătoarea de vrăjitoare comuniste), deci pare genul de film care-i place lui Crin Antonescu.