După primele pagini mă așteptam la mai mult din partea lui Teodor L. Nedeianu. Cîștigătorul concursului de debut al Editurii Polirom din 2021, Nedeianu scrie bine și pare stăpîn pe mijloacele sale în acest roman de formație în răspăr, despre evoluția intelectuală a unui tînăr, tratată cu o simpatică autoironie. Autorul știe să facă banalitatea interesantă, încît experiențe dintre cele mai comune capătă un aer insolit-misterios, cu ajutorul perspectivei din care le cercetează, iar incursiunile sale în suprarealism și într-un fantastic negru mi se par cît se poate de reușite.
Episoadele din care e construit romanul, vag mizerabiliste, se adaugă în straturi ale inițierii, care încep din prima copilărie a personajului care le povestește, laolaltă cu visele și coșmarurile care-l bîntuie. Dar cum aceste experiențe nu sînt prea numeroase, Nedeianu le adaugă diverse mici capitole conținînd însemnări anatomice despre corpul omenesc, plus o lungă incursiune eseistică în istoria artei, de care s-ar fi putut lipsi. De fapt, chiar ar fi fost mai bine să lipsească, chiar dacă și aceste inserturi, să le zicem, sînt bine scrise.
Tînărul prozator excelează în trecerile aproape imperceptibile de la realitate la vis, într-un du-te-vino între realism și suprarealism. De la o aventură nocturnă cu o adolescentă dintr-un bloc din vecinătate, personajul său se vede martor la ceva ce pare o crimă, cu apariția Poliției și a unei ambulanțe și cu o brancardă pe care se află un trup căruia un vecin milos îi atașează capul căzut pe caldarîm. Iar în capitolul următor, povestitorul ne spune cum i-a căzut un ochi pe covor și s-a rostogolit sub comoda pe care se afla televizorul. Suprarealismul scenei e tamponat apoi cu descrierea anatomică a ochiului, dar efectul urmărit de autor nu funcționează.
În capitolele din care onirismul lipsește, prozatorul întreține insolitul prin întorsături de situație din categoria absurdului cotidian. Bunăoară, tatăl naratorului îi scrie fiului excedat de efort tema la matematică, dar a doua zi profesoara, în loc să-l întrebe pe anxiosul elev cine i-a luat locul, îi dă nota 2 și-i spune că asta e cea mai slabă prestație a sa de pînă atunci. Apoi îl examinează din nou și-i dă un 5 chinuit. De frică să n-o încaseze de la nervosul său părinte, copilul nu-i spune ce s-a întîmplat la școală decît după ce tatăl insistă. Nu pomenește de 2-ul inițial, ci doar de 5-ul scos cu forcepsul pedagogiei. Cînd află că a luat 5, tatăl lezat intelectual își somează fiul să-i spună profesoarei că e tîmpită și că o bagă în pizda mă-sii. Naratorul nu ne relatează ce a urmat. Nici care dintre cei doi adulți era tîmpit, nici dacă i-a comunicat profesoarei cuvintele tatălui.
Insolit e și începutul de amiciție intelectuală între povestitorul ajuns la vîrsta studenției și un coleg japonez, care a venit la facultate în România, fiindcă în Japonia nu se mai simte acasă. Cei doi încearcă să se convingă unul pe celălalt că în țara natală e mai nasol. Ciudățeniile se înmulțesc în roman și devin tot mai sîngeroase, într-un onirism grotesc în care singura legătură cu Kafka e spaima de gîndaci a naratorului care, după ce rămîne fără inimă, pe care i-o extrage un porumbel, constată oripilat că din rană ies sute de goange de toate mărimile.
Începînd de la titlu, textul abundă în aluzii tratate cu un umor coroziv, din care deduci că Nedeianu stă bine cu lecturile, deducție întărită și de mulțumirile de la sfîrșit adresate unor autori în viață sau de mult morți.
Inegal, dar interesant și incitînd la lectură, chiar și în momentele în care autorul trece la considerațiuni eseistice despre artă, Geaca lui Kafka te face să-i ții pumnii tînărului romancier pentru următoarea sa carte.
Teodor L. Nedeianu, Geaca lui Kafka, Editura Polirom, 2021.