Am fost la Fisc cu ochi mari și inima zburdalnică, să încerc să recuperez niște bani plătiți în 2012 și recalculați în 2018. Spun „încerc să recuperez” pentru că doar în imaginația mea naivă e posibil așa ceva. Mai întîi, doamna de la ghișeu m-a măsurat din cap pînă în picioare sperînd că am greșit ghișeul, apoi mi-a cerut hîrtiile necesare, precizînd din start: „Stați să vedem dacă sînt recalculări reale, că dacă nu sînt recalculări reale, nici banii nu sînt reali”. „Ha-ha, ar fi bine să fie reali, doamnă, că prea multe nu poți să cumperi cu bani ireali”, mi-am permis eu un spirit de glumă pe care l-am regretat imediat. Doamna m-a privit ucigător, ca și cum și-ar fi dorit în clipa aia ca eu să fiu ireal, după care au urmat zece minute de tăcere apăsătoare și de tastat cu un singur deget. La final, doamna a concluzionat învingătoare: „Aha! Știam io că nu-s reale! Nu-s reale, domnule! Nu-s reale!” “Cum nu-s reale, doamnă? Le-am văzut în sistem!” „Păi, și dumneata crezi ce zice sistemul sau ce zic eu? Sistemul mai trimite rapoarte aiurea, dă-l naibii de sistem! Hai, următoarea persoană! Bună ziua! Aveți formular? Și uite așa m-am întors înapoi în ploaie, fără bani reali, dar cu recalculări ireale și cu convingerea că așa mai face sistemul din cînd în cînd: trimite rapoarte aiurea ca să dea speranțe oamenilor și să-i nenorocească pe interior.
Irealul care ne înconjoară
