Am scris despre un rahat acoperit de frunze, în mijlocul cărării pe care scurtez eu drumul prin parc; săptămîna trecută am dat peste o rudă a lui: după cum zăcea pe aceeaşi cărare, în acelaşi loc, se poate bănui că era un frate mai tinerel.
Trebuie să admit că locul e ideal pentru aşa ceva, la cinci metri de o intrare mai dosnică, între nişte tufe prin care poţi vedea, fără a fi văzut, iar gardul mare al parcului, spre stradă, taman acolo e acoperit de caprifoi. Pe de altă parte, dacă va mai apărea şi în zilele următoare o urmă asemănătoare, cred că se va putea vorbi pe bune despre un defecator în serie, care bîntuie pe alei!
Publicat în Cațavencii, nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2012