Duse sînt vremurile lui Patapievici și Mihăieș, cînd Institutul Cultural Român potcovea scriitorii cu nouăzeci și nouă de ocale și-i arunca, cu tot cu operă, la cer, de crăpau editurile străine publicîndu-i. Niciodată nu se va întoarce acea epocă fastă a traducerilor în străinătate, niciodată oameni de valoarea intelectuală a echipei de atunci nu vor mai pupa frîiele unei instituții menite să glorifice cultura română peste granițe.
Azi, ICR a recăzut în mania combinațiilor mici, așa cum era și pe vremea lui Buzura, cînd se dăruiau fonduri doar scriitorilor din gașcă, uneori pe simpatie politică, alteori pe scheme de arivism literar. După dispariția grupării Patapievici-Mihăieș (acuzată de loialitate exagerată pentru regimul Băsescu), rețeaua internațională a ICR a fost populată cu inși din portofoliul partidelor, uneori la limita bacalaureatului, alteori cu un trecut profitabil în afacerile cu gunoaie. Și chiar dacă în ultimii cîțiva ani resursa umană s-a mai îmbunătățit, n-a reușit să atingă nivelul minim de viziune pentru promovarea culturii române în lume.
De pe urma acestei obtuzități suferă scriitori importanți. Unii talentați de-a dreptul, alții producători ai unor opere de oportunitate internațională. Stelian Tănase bifează ambele categorii, iar ultima lui carte, Viața lui Panait Istrati, a fost cerută de prestigioasa editură ateniană Oceanos Nalion pentru publicare în limba greacă, în traducerea experimentatei Antzela Bratsou. Dincolo de valoarea literară și documentară a lucrării, grecii s-au îndrăgostit de personajul Istrati, pe jumătate grec, fiul unui contrabandist din Kefalonia, o figură literară specială, un diamant neșlefuit al lumii mediteraneene, ridicat în slăvi de literele franceze. Atît de mare le-a fost entuziasmul, încît l-au făcut pe Stelian Tănase membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din Grecia și i-au înmînat titlul într-o ceremonie rară și somptuoasă, la care a luat parte elita culturii ateniene.
Ce poate fi mai potrivit ca o asemenea situație să ducă la traducerea imediată a cărții într-o piață deschisă și dornică să-l elogieze și să-l importe pe Panait Istrati ca pe un bun literar de fabricație comună, română și greacă? Ei bine, nu s-a întîmplat una ca asta.
Prin misiunea lui statutară, ICR e obligat să promoveze cultura și civilizația națională, în principal peste hotare. Să sprijine traducerea operelor importante ale autorilor români și, mai ales, să profite de ocaziile de bunăvoință ale piețelor externe. Numai că ICR i-a refuzat lui Stelian Tănase amărîta sumă de 5.860 de euro, necesară traducerii în limba greacă a Vieții lui Panait Istrati. Asta în timp ce scriitori ultrapublicați pînă acum au primit sume de zece ori mai mari.
ICR zice că are o schemă prin care face selecția operelor finanțabile, dar criteriile de atribuire a banilor aduc cu caietul de sarcini la licitațiile pentru asfalt. Calitatea lucrării reprezintă doar 30% din punctaj, restul punctelor țin de experiența traducătorului, de planul de promovare al editurii și de cît reprezintă banii de la ICR față de costul total al operațiunii. Așa încît Sebi Ghiță sau Dorinel Umbrărescu n-ar fi avut nici un fel de probleme să se califice. La adăpostul acestei grile trase de păr, colectivul de selecție și-a putut califica preferații invocînd regulamentul.
Panait Istrati a rămas, așadar, în așteptarea unor concursuri viitoare, ratînd momentul de așteptare al librăriilor grecești. Iar aici nu e vorba doar de lipsă de viziune a Comisiei Interne a ICR, ci și de micul joc de antipatie din care se hrănește microcosmosul nostru literar. Căci Stelian Tănase nu e un cumpărător de favoruri. E un autor ursuz și însingurat, incomod și neinteresat de comerț cu breasla. A stat departe de cercurile de complezență și de premii, concentrat doar pe operă. Nu are talent la relații, ci doar la scris. Iar asta, după cum se vede, i-a atras necazuri și eroului său, Panait Istrati.
Din fericire, editura din Atena va traduce și va publica Viața lui Panait Istrati și fără ajutorul ICR, lăsîndu-i acestei instituții o urmă de palmă pe obraz. Și – de ce nu? – aducînd la zi o întrebare în ton cu tăierile lui Bolojan: cu sinecuriștii de la ICR ce facem?