Protestatarii din Piaţa Universităţii sunt ca echipele din Champions League. Astă-iarnă erau mulţi, dar, pe măsură ce s-a apropiat primăvara, s-au împuţinat şi acum au rămas doar vreo doi. Partea inedită e că aceşti doi protestatari fac parte din vreo cinci facţiuni diferite, iar pentru ţinerea lor sub control sunt mobilizaţi zilnic de vreo trei ori mai mulţi jandarmi. Probabil în ideea că, în caz de bătaie, jandarmii trebuie să depăşească un mare handicap: deşi superiori numeric, au mâinile ocupate cu bastoane şi scuturi şi se mai mişcă şi greu, din cauza acelui echipament din cauciuc care îi protejează de lovituri.
Duminică, la o zi după ce membrii mişcării Occupy au demarat ocuparea Pieţei, probabil o nouă etapă a ei, doar vreo şase-şapte oameni se mai găseau pe iarbă, în faţa Teatrului Naţional. Instalaţi pe două pături întinse la umbră, făceau cam ce fac oamenii atunci când ies la picnic fără grătar. Unii stăteau de vorbă, alţii se băteau pe un laptop şi cineva probabil că tocmai citise, pentru că alături se găsea o carte despre secretele masajului. Alex, cel mai vocal membru al facţiunii care a ocupat peluza din faţa Teatrului Naţional, îmi spune că aveau în plan şi alte activităţi de tabără, dar s-au opus jandarmii. „Ieri am venit şi cu instrumente muzicale, dar nu ne mai dau voie să cântăm. Nu ne lasă nici să jucăm volei sau altceva cu mingea, pentru că nu e spaţiu amenajat.“
Manifestanţii vorbesc despre jandarmi ca despre o gaşcă de băieţi mai mari, care îi necăjesc şi nu-i lasă să se joace. „Chiar înainte de finala Europa League au venit noaptea în civil, ne-au luat bannerele şi au fugit cu ele. Asta ca să nu vadă suporterii spanioli ce se întâmplă la noi.“
Deşi mai gălăgioşi, pensionarii care protestează la stradă au mai puţine probleme cu jandarmii. „Ei strigă doar împotriva lui Băsescu şi scandările astea nu mai deranjează acum. Noi suntem împotriva sistemului“, îmi explică Alex, care de ceva timp s-a mutat în Piaţă, împreună cu mama lui.
La un moment dat, apare Brianna Caradja, îmbrăcată în Radu Mazăre îmbrăcat în Che Guevara. Se salută cu toţi manifestanţii, se pupă, se îmbrăţişează cu ei şi, cu toate că nici n-a ajuns bine, se şi bagă să-i ia apărarea unui tânăr pe cale să fie amendat de jandarmi pentru că bătea la tobă. Fiindcă vreo doi manifestanţi au scos telefoanele mobile şi au început să filmeze, discuţia cu jandarmii capătă nuanţe de talk-show. Băieţii în uniformă devin mai politicoşi, caută să dea argumente raţionale, tot Internetul e cu ochii pe ei. Brusc, jandarmii devin la fel de sfioşi ca pe 8 martie, atunci când, la protestul feministelor, au primit flori. Nu prea ştiau ce să facă, unii refuzau, alţii acceptau buchetul de zambile şi-l puneau deoparte, ca să nu creadă lumea că merg la întâlnire după job. Doar un jandarm puternic, foarte sigur pe sexualitatea lui, a avut resurse să-şi şi explice gestul: „V-am spus, domnişoară, dacă eram femeie, cu cea mai mare plăcere“.