Simona, Simona noastră. O iubim, cum să nu, chiar dacă tenisul ni s-a părut mereu un sport cam ciudat. Partidele de tenis, ca durată, seamănă cu mersul la cîrciumă: mai știi cînd începe meciul, da’ nu poți anticipa niciodată cînd (și cum) se termină. La noi, la fotbal, cînd bagi mingea în plasă, e de bine. La ei/ele, la tenis, am înțeles că nu-i bine. Mă rog, prin forța împrejurărilor, am priceput și ce-i ăla un tie-break. E un fel de lovituri de la 11 m! Totuși, nu pricepem de ce, uneori, sînt mai multe serii de lovituri de la unșpe metri într-un singur meci. Ș.a.m.d., am mai avea multe de zis, nelămuriri și revolte legate de tenis. E un sport distins și scump, de domni și doamne, nu-i ca sportul nostru plebeu și sărac, de maidanezi. La fel cum iarna nu-i ca vara, ei bine, nici tenisul nu-i ca fotbalul nostru iubit. Acum, însă, iar ne-am îndrăgostit. O iubim pe Simona, Simona noastră merită să fie iubită.
Pe bune, acum fără mișto, nouă ni se pare important și emoționant faptul că o țărișoară întreagă o consideră pe Simona Halep ca fiind Simona noastră. Toți oamenii ăștia, firește, n-au nici o contribuție la performanțele individuale ale Simonei. În schimb, victoria de la Wimbledon a Simonei a reușit, iată, să coaguleze energiile unei națiuni de spectatori. Deunăzi a fost la fotbal, cu echipa națională Under 21. Poporenii care habar n-aveau ce-i ăla un ofsaid au trăit intens momentul, ca să spună: Da, se poate, avem un tineret valoros! Cu atît mai mult acum, de cînd Simona a fost încoronată ca regină la Wimbledon, românii își recapătă încrederea în sine (selfistim, cum s-ar zice în Anglia și în româna contemporană). N-om ști noi ce-o fi ăla un tie-break, da’ știm că românca noastră a bătut-o pe ditamai americanca neagră la Wimbledon. Adeseori, o performanță sportivă mai poate remonta moralul unei națiuni emotive și nevricoase, deprinsă să tot repete mantra văicărelii cotidiene: România, țară de căcat, popor de căcat, nu mai e nimic de făcut. Ei bine, uite că, odată cu Simona, se întoarce în forță o celebră vorbă publicitară de la începutul anilor ’90, atunci cînd totul părea posibil: Dacă vrei, poți! Yes we can! Simona Halep ne-a demonstrat că, da, se poate!
„Toți românii vor să fie Simona Halep”, a scris Nadia Comăneci. Corect! La fel, acum vreo patru decenii, toți românii voiau să fie Nadia. Simona Halep ar putea fi un adevărat model pentru popor și țărișoară. Zicem și noi, așa, metaforic. Dom’le, cînd ai doar 1,68 înălțime, e clar că nu te poți bate parte-n parte cu ditamai rusoaicele sau americancele de trei metri. Atunci ce faci? Nu te repezi la fileu, ca rața la muci, ci îți pui în valoare calitățile. Talentul, normal, în primul rînd. Capacitatea de a îndura presiunea adversarei (pentru că noi, românii, știm să îndurăm multe). Jocul defensiv, mai pe fundul terenului (pentru că noi am purtat, sanchi, doar războaie de apărare). Și multă-multă mobilitate (așa sîntem noi, mobili, mai ales de cînd am intrat în UE. Restul e doar muncă. Popor român, ai băgat la cap ce ne transmite Simona, Simona noastră?
Chestia-i că poporul român (îl iubim ca pe nimeni altul) are și el un suflet: își uită repede eroii și-i lasă să vorbească pe tot felul de cîrîitori (haters, cum le zice acum). Acum, deocamdată, tac – n-au ce face. Ziceau că Simona e numărul 1 mondial, dar hai, dom’le, să fim serioși, n-a luat nici un titlu de Grand Slam. Acum vor spune că a luat Wimbledonu’, dar e abia pe locul 4 în lume. Cînd va pierde Simona la US Open, iar o vor încondeia. Oricum, nu e chiar româncă, e aromâncă, iar ăștia-s chitiți numai pe făcut bani. O vor număra iarăși la bani. Ce să le mai zicem acestor stupizi? Jos, labelor, de pe Simona!
Noi, poporul, ne mîndrim cu Simona, Simona noastră. Hai Simona! Hai România!