E foarte greu să arăți într-un film ce se-ntâmplă în mintea unui geniu al matematicii. Nu e ca și cum personajul ar merge pe stradă și ar rezolva probleme de algebră în timp ce stă de vorbă cu vânzătoarea de la colț. Și chiar dacă ar face asta, de unde știm că rezolvarea a fost corectă? Poate că-i un nebun care spune cifre aleatorii și se entuziasmează la intervale regulate. Nu e ca și cum vânzătoarea de la colț ar recunoaște validitatea demonstrației în timp ce spală cu un furtun trotuarul din fața magazinului.
Este, cred, problema cea mai mare a cinematografiei: cum faci filme despre oameni deștepți? Povești cu șmecheri e ușor să filmezi, o demonstrează toate producțiile cu mafioți care au note mari pe IMDB doar pentru că semidocților le place să citeze din ele înțelepciune de mâna a doua. (Recunoști un prost după cum face legătura între un fapt de viață și ceva ce spune personajul lui Al Pacino într-un film.) Dar în filmele cu băieți buni la matematică ce faci, cum procedezi?
Cinematografia a găsit și aici o soluție. Îi faci pe băieții buni la matematică buni doar la matematică. Recunoști, așadar, un geniu al geometriilor neeuclidiene după faptul că nu e în stare să-și fiarbă un ou. Influențați de clișeul ăsta tâmpit din filme, probabil că mulți profesori de matematică i-au luat la olimpiadă pe elevii care aveau șireturile legate prost sau care veneau de la baie cu căcat pe cracul pantalonului. Oau, tipul ăla șterge tabla cu mâneca puloverului și tocmai i s-a umflat o bulă de muci sub nara stângă, sigur are o gândire spațială ieșită din comun.
Cam așa apare, în The Imitation Game, matematicianul Alan Turing, celebru pentru că a descifrat metodele de criptare ale naziștilor în al doilea război mondial, dar și pentru activitatea lui de pionier al informaticii. În primul rând, e atât de nepractic încât nu poate pricepe o banală invitație la prânz. ”Noi mergem să mâncăm”, îi zic colegii lui, băgându-l în ceață complet. Îi ia ceva timp lui Turing până să priceapă că ceilalți îl întreabă, practic, dacă vine și el. De parcă geniile sunt genii pentru că iau limbajul în sens literal și nu pricep implicațiile lui pragmatice.
Apoi, Turing e teribil de nesuferit. Pentru că, deși inteligența e greu de ilustrat, ea poate fi ușor semnalată printr-o sinceritate egoistă, plină de cruzime. În ideea că tipul ăla nu și-ar permite să fie atât de nesimțit dacă n-ar ști că e foarte valoros și că se poate baza oricând pe abilitățile proprii.
Inutil să spun că Turing nu era nici idiot în chestii mundane, nici antipatic. Din relatările cunoscuților rezultă că era un tip binedispus și cu simțul umorului. Numai că nici una din însușirile astea nu te duce cu gândul la o minte ieșită din comun. În fond, unde ar mai fi dreptatea pe lumea asta dacă același individ poate și să spargă codul “Enigma”, și să înțeleagă o invitație la prânz? Nu sunt cam multe calități într-un singur om?
Iar caracterul lui Turing nu e singurul exemplu de modificare a adevărului istoric. Spargerea metodelor de criptare e descrisă ca un eveniment precis, bine determinat în timp, care a venit după ani și ani de eșecuri. Filmul ignoră faptul că, până în acel moment, echipa făcuse progrese constante, iar mulți dintre matematicienii care lucraseră la proiect au avut la rândul lor contribuții importante. Numai că progresul constant e nu doar greu de filmat, ci și neinteresant narativ. Cine e dat pe spate de faptul că unii oameni muncesc, iar după un timp, munca lor dă rezultate? Mult mai interesant e să vezi că matematicianul genial a ieșit la o bere cu prietenii, iar ideea genială care va schimba soarta războiului îi vine în timp ce ascultă o discuție banală despre agățat. A, și apropo de faptul că a schimbat decisiv soarta războiului…
The Imitation Game, 2014, dramă, 114 minute. Regia: Morten Tyldum. Cu: Benedict Cumberbatch, Keira Knightley.