Dragii mei, așa cum se întreba Maica Domnului în tramvai, prin glasurile a mii de orfani magnifici, nevăzători fantastici și ologi măreți, mă întreb și eu:
Cum să nu plâng, puii mei?
Pe pământ sunt oameni răi.
Se bate frate cu frate,
Lumea-i plină de păcate.
La biserică nu-i nimeni,
Restaurantele-s pline.
Mi-au luat telefoanele, mi-au luat laptopul, mi-au luat desktopul, dar nu-mi pot lua demnitatea și credința. Țin post cu apă precum Ginxy The Slim Cat, în secolul XII, când a rostit faimoasa vorbă „Apă, paie și bătaie!”, murind apoi răpus de o piatră de care s-a împiedicat stupid.
În afară de prelegerile pe care le țin în celula mea, când mă suie supușii mei pe pat să vorbesc cât e Tele Shopping la televizor, putem comunica cu ceilalți aflați în alte încăperi doar prin Codul Morse. Eu folosesc morsele bătrâne. Din păcate, nu-mi răspunde nimeni la ele. Eu bat, eu aud.
Cuibărit la pieptul transpirat, dar rece, al Stegarului Dac, care mă ocrotește până la limita demnității umane, încerc să fac apel la probitatea neamului românesc. Îl simt flasc, adormit în conștiință, dar capabil să se scoale în fapte. Asta îmi dă putere să răzbesc.
După ce rostesc rugăciunea de seară în gând, dar înainte să aud ultimul șuierat al steagurilor de lup pe care le arborați semeț în fața arestului central, mă apropii cu pași mici, dar fermi, și mă cer la urinat. Scaunul e încă tare, nu se clatină. Asemenea lui stați și voi, patrioții mei!