Jurnalule, de ce insistă toată lumea să mă sîcîie cu „Să ne pregătim pentru un posibil atac al Rusiei“? Cum să atace rușii acum, în plin sezon de schi? Ce, sîntem animale? Sigur, după aia ar fi o fereastră de oportunitate, dar e destul să mutăm sezonul de golf mai devreme și să-mi fac punte cu niște zile de vacanță și gata, șah-mat, domnule Putin!
Jurnalule, aseară m-am jucat de-a Vrăjitorul din Oz cu doamna Carmen, pentru că nimic nu mă excită mai mult decît poveștile despre case. Ea s-a costumat în Dorothy, iar eu am rămas la fel, pentru că toată lumea știe cine sînt. Bine, toată lumea mai puțin escorta SPP, care e ferm convinsă că sînt, de fapt, omul de paie.
Jurnalule, să nu te miri că nu-ți zic „dragă jurnalule“. Te asigur că n-are nici o legătură cu faptul că n-am fost programat să fiu capabil de cele mai elementare sentimente umane.
Să admitem cazul că totuși ne atacă Rusia. Bine că am reușit să le plătim integral americanilor sistemul ăla antirachetă din care n-am primit aproape nimic. Acum avem garanția sigură că se vor grăbi să moară pentru noi și nu ne vom abandona ca-n ’45.
Bine, e clar că ne atacă Rusia. Nu vă faceți griji, am un plan de rezervă, pentru că eu nu sînt prost: îmi iau casele în spinare și plec în străinătate.
Jurnalule, am avut un vis tare neplăcut. Se făcea că se răsturnase complet ordinea lumii și fiecare își primea răsplata cuvenită după faptele lui. Dar atunci de ce eram escortat afară de la Cotroceni cu salve de șuturi în fund? Eu n-am făcut nimic!
Dragă jurnalski, poți să fii mîndru de fostul tău stăpîn, a fost un tip curajos și principial. Inițial am crezut că e doar o momîie arivistă, mai ales cînd a început să țipe sacadat înspre trupele mele: „Eu nu opun rezistență, eu sînt făcut doar din tranzistori!“. Dar uite, cînd i-am propus: „Fie demisia, fie casa Ipatiev, știi tu, aia unde stau Romanovii“, am și văzut cum îi sclipesc ochii de mîndrie patriotică: „O casă? Gratis? Și are deja chiriași?“.
