22 iulie
Am ieșit să fac o plimbare prin cartier și cred că am rămas eu singur cu pensionarii. Pe aleile dintre blocuri eram doar eu și bătrâni lenți, cu mișcări fragmentate, care mergeau la piață trăgând după ei câte o plasă pe care n-o vor mai umple niciodată. Simt o responsabilitate suplimentară. Acum, că mai toată lumea e-n concediu, simt că oamenii ăștia au rămas în grija mea. Poate că ar trebui să merg la piață cu fiecare în parte, ca să mă asigur că nu-i păcălește nimeni la cântar.
23 iulie
Am fost și până-n centru. Pe-acolo e chiar pustiu. Mai vezi câte un pieton rătăcit, care nu știe să se orienteze în imensitatea spațiilor goale. Până acum ar fi mers cu fluxul de oameni, dus într-o parte și-n alta de mulțimea care știe precis încotro se îndreaptă, pentru că-i dictează asta momentul zilei: dacă e dimineață, spre birou, dacă e seară, spre cartierele de locuit.
Nu știu ce să fac cu tot spațiul ăla liber din mijlocul orașului. Am încercat să joc fotbal pe Magheru, dar n-aveam cu cine. Într-un târziu, am dat cu piciorul mai tare în minge și mingea s-a rostogolit spre Romană, unde nu m-am mai dus să o recuperez. Nici nu era nimeni acolo care să mi-o trimită înapoi. Sper că a găsit-o un șobolan care și-a făcut culcuș în ea.
24 iulie
În sfârșit, am întâlnit un alt suflet, care mi-a explicat ce se întâmplă, de ce e orașul așa de pustiu. Se pare că a fost vorba de o pandemie, de un virus ucigător, care a plecat din China și a atins întreaga lume. Din cauza acestui virus, lumea a stat în case și vreo doi ani n-a mai plecat pe nicăieri. Acum, că pandemia e cu adevărat gata, toți au profitat și-au mers în concediile pe care și le-au dorit în acest timp. „Și cică n-are lumea bani“, a remarcat celălalt. E și ăsta un progres. Acum câțiva ani, ar fi spus că-s interese mari la mijloc.