Mon cher jurnal, să-ți spun un secret pe care nu-l știe toată lumea: tentativa aia de scatoalcă primită de la madame Brigitte n-a fost o întîmplare. A fost doar un episod din eternul război al sexelor, pentru că mie-mi place să fiu mereu în priză și gata de luptă.
Prima noastră bătălie adevărată a fost în luna de miere. Eram tineri și neștiutori, jurnalule, încă mai credeam în mituri răsuflate. Am încercat să fim tradiționalișți și, prin urmare, ca doi francezi ce eram, am pierdut toată noaptea îmbiindu-ne unul pe altul:
– Predă-te tu mai întîi!
– Ba predă-te tu!
– Non, non, non, noblesse oblige, doamnele mai întîi!
– Pe cine faci tu „doamne“, mucosule? Vrei să zici că m-am îngrășat? Vrei să ți-o iei cu linia la fund, ca atunci cînd îți eram învățătoare în clasa I?
– Ooooh, madame Brigitte!
– Ooooh, Emmanuel!
A doua oară a fost o lună mai tîrziu, înainte de culcare. Luat de valul sentimentelor, am prins-o în brațe, am strîns-o bine, am ridicat-o deasupra capului și am băgat-o în pămînt pînă la gît! M-am trezit la realitate cînd scumpa mea soție a început să urle furioasă:
– Stăi, nebunule, și nu-mi tăia capul cu paloșul! Emmanuel, astîmpără-te, nu eu am furat soarele și luna de pe cer!!!!!!!! Emmanuel, nu eu le-am ascuns în codrul verde, într-o peșteră care se deschide doar cu degetul meu mic de la mîna dreaptă! Emmanuel, nu-mi strica unghiile cu gel acrilic, abia le-am făcut, nenorocitule!
Nu vreau să dau vina pe ea, jurnalule, da’ nu eu am pus-o să-mi citească Greuceanu înainte de culcare. Și nu mai chicoti ca un connard, nu am zis „nu am pus-o“ în sensul ăla. De fapt, a fost chiar opusul. Am pus-o de mai multe ori în noaptea aia și de fiecare dată am făcut-o să țipe. Pardon, cum țipa întrebi? Așa cum țipă femeile de obicei în situații din astea: potolește-te, nesățiosule, că nu mai pot! Uite, încă una și gata, dormim, fir-ar al dracului să fie Ispirescu cu basmele lui cu tot!