Știți genul ăla de copil-bombă care e simpăticuț la 12 ani și devine super-enervant la 15? Normal că-l știți. Din familie. Așa sînt toți plozii noștri pe cale să se strice, devenind adolescenți. Ei bine, cînd ești o puștoaică hiperactivă, practici artele marțiale și spui ceva de genul “You just contact the mayor's office. He has a special signal he shines in the sky; it's in the shape of a giant cock” (Hit Girl în Kick Ass, 2010), ai șanse mari să stîrnești rîsul îngăduitor al oamenilor mari din sala de cinema. Dar cînd o adolescentă de 15 ani (despre care e cît se poate de clar că, anatomic vorbind, a-nceput să proceseze absolut toate semnalele luminoase în formă de penis) se-ncruntă și-i zice unei pițipoance proaste “Maybe I’ll jam my foot up your snatch”, nu mai e nimic de rîs. Pe lîngă faptul că, la vîrsta asta, acțiunea în sine poate avea o doză stînjenitoare de realism, replica e futută din principiu. Asta dacă-mi permiteți să mă exprim critic, ca un adult.
Într-un singur cuvînt civilizat: inadecvare. Despre asta e vorba în Kick Ass 2. Pur și simplu ceea ce mergea aproape uns acum trei ani, cînd puștii erau puști, premisele erau cît de cît proaspete, iar costumele – de un ridicol încă amuzant, nu mai poate funcționa acum decît în virtutea unei inerții perfect hollywoodiene. Mai exact acum, cînd Chloë Grace Moretz (Mindy Macready / Hit Girl) are toate datele psihosomatice să fie distribuită într-un ipotetic sequel la Spring Breakers (Harmony Korine, 2012). Acum, cînd Aaron Taylor-Johnson se chinuie se interpreteze un super-licean nocturn în condițiile-n care actorul – vag, foarte vag talentat – de 23 de ani are o nevastă cuminte, în vîrstă de 46 (regizoarea Sam Taylor-Wood). Căreia, să recunoaștem, i-a făcut două fetițe și multe planuri de viitor. Și mai ales acum, în 2013, cînd formula de comedie de acțiune cu supereroi artizanali e deja fumată pînă la ultimul trip și stoarsă de toate găselnițele creative.
Practic, tot ce-a mai rămas din această poveste* cu situații/conflicte căutate cu lumînarea prin manuale de scenaristică și cu replici de un umor căznit și șablonard (căci genul are nu numai leitmotive atent selecționate, dar și o retorică redundantă) e ideea de sequel în sine. Care în traducere liberă înseamnă, pînă acum, încasări de 38 de milioane de dolari worldwide, raportate la un buget de 22 de milioane și jumătate. Sună suficient de modest cît să ne oprim aici cu Kick Ass-urile. Cît nu e prea tîrziu, căci n-aș putea suporta s-o văd pe Hit Girl gravidă. Ca să vă faceți o idee despre ce se-ntîmplă cu maimuțele pentru copii care rămîn maimuțe: Madagascar 3: Europe’s Most Wanted și-a scos de aproape de patru ori banii (și vorbim aici despre un buget de vreo 200 de milioane de dolari).
Ceea ce se-ntîmplă dincolo de inadecvările în cauză e complet irelevant. E suficient să știți că intervine un anume colonel Stars and Stripes (singura mutare surprinzătoare a regizorului Jeff Wadlow, asta în caz că nu l-ați recunoscut pe Jim Carrey din primele trei secunde), care devine, pentru scurt timp, figura paternă de care au nevoie orice supereroi cu supercaș la gură. Menționez, de asemenea, că explozivul caft final presupune cea mai periculoasă femeie de la Ana Pauker încoace și un rechin decorativ, de acvariu, pe care cred că l-am mai văzut în Despicable Me. E timpul să concluzionez: Kick Ass 2 este exact ceea ce voiau să vadă fanii turbați și, probabil, familiile actorilor care s-au umplut de bani: un alt Kick Ass (Matthew Vaughn, 2010). Aproape la fel. Dar foarte tîrziu și degeaba.
P.S. Celor nemulțumiți de nivelul de violență gratuită și smanes, în general, din Kick Ass 2 le recomand Kuroshiya 1 / Ichi the Killer (Takashi Miike, 2001). Ah, și umor.
* Kick Ass 2 (SUA, 2013). Regia: Jeff Wadlow. Cu: Aaron Taylor-Johnson, Chloë Grace Moretz, Jim Carrey.